Specimenul misogin în habitatul lui natural

TW : misoginie și prostie 

Am sa încep cu un trigger warning pentru că înțeleg că unele persoane nu au răbdare pentru asemenea specimene. 

Nu știu cum am eu talentul ăsta special de a mă lovi constant de toți dobitocii care urăsc cu pasiune orice purtător de vagin. Cred că am un radar sau poate misoginii au Wi-Fi și se conectează automat la algoritmul meu.

Fiți atenți cum arată, pentru unii, „libertatea de exprimare”:

Feministele nu ar trebui sa foloseasca niciun lucru pe care il fac barbatii. Sa se intretina singure, sa circule pe drumuri facute de feministe.

Apoi vin ajutoarele de pe margine:

Și să nu mai locuiască în clădirile confortabilele construite de bărbați. 

De acolo de la căldurică de plictiseală e ușor să facă critici. Cred că s-ar simți mai bine și mai mai libere cu lupii în pădure.

Așadar, dacă un bărbat a bătut ultimul cui într-o clădire, toate femeile din imobil trebuie să-și facă bagajele și să plece în pădure. Ideal desculțe, ca să nu folosim și asfaltul făcut de bărbați. Eventual să cerem și lupilor acordul de ședere.

Domnul nostru s-a și supărat când l-am întrebat dacă știe să construiască o casă. Pentru că, aparent, faptul că nu știi să faci ceva nu te împiedică absolut deloc să revendici meritele speciei masculine pentru acel lucru. Nu trebuie să știi să construiești o casă. E suficient să ai penis și acces la internet.

„Bărbații sunt cei care fac planeta să se învârtă.”

Deci pământul se învârte de frică să nu-l certe băieții de pe Facebook, ați înțeles?

Și apoi vine argumentul suprem!

„Viața e de la Dumnezeu, femeile n-au creat nimic. Toată civilizația, orașele, știința și tehnologia sunt făcute de bărbați.”

Femeile n-au creat nimic, dar cumva au produs generații întregi de bărbați, probabil prin imprimare 3D cu filament masculin, evident.... Sau poate i-a adus barza. N-au ieșit din pizdă, iar in loc să sugă de la țâță, probabil au supt pula.

Și dacă tot vorbim despre civilizație, aș vrea să-i văd pe acești domni explicați cum funcționează o civilizație fără femei, fără mame, fără femei care cresc copii, fără femei care muncesc, predau, cercetează, tratează, inventează, scriu, construiesc, conduc și întrețin efectiv societatea.

Dar nu, pentru ei, contribuția femeii începe și se termină la „a stat în casă și a folosit casa făcută de bărbați”.

În cazuri de genul ăsta, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să-i lași să vorbească. Cât mai mult! Cu cât continuă mai mult, cu atât își demolează singuri argumentele.

Eu doar stau cu popcornul și asist la documentarul „Specimenul misogin în habitatul lui natural”.

Și ce amuzant e cât de ușor îi încolțești dacă le spui, pur și simplu, că sunt homosexuali. Dintr-odată, campionul superiorității masculine, care acum două minute explica superioritatea bărbatului asupra femeii, deodată devine bâlbâit.

Deși îmi cer scuze comunității LGBT pentru comparație, pentru că ar fi nedrept să asociez niște oameni care nu au nicio problemă cu propria identitate cu asemenea specimene. Exact când te aștepți mai puțin, misoginia și homofobia se pupă pe obraz și pleacă împreună la plimbare. 

Uneori prostia, dacă îi dai suficient timp, devine autosatiră.

Majoritatea purtătorilor de pulă nu sunt aliați, dar nici nu trebuie să fie. Unii chiar iubesc femeile, le doresc, le venerează și sunt perfect capabili să fie „sclavii” lor. Nu e nimic rușinos în asta. Dimpotrivă, un sclav adevărat știe să venereze femeia pe care o adoră, iar asta nu prea se pupă cu discursul domnilor care vor ca femeile sa se supună.

Las și eu această mică „amenințare” pe care am postat-o, dar domnii misogini au decis că e mai bine să o șteargă și să nu se asocieze cu ea, deși ragebait-ul este atât de mare încât e greu de evitat.

Între perspectivă și responsabilitate

Am ajuns să cred că una dintre cele mai dificile lecții în relațiile dintre oameni este să înțelegi diferența dintre a vedea o altă perspectivă și a renunța la propria realitate.

Fiecare om își construiește felul de a privi lumea prin experiențele sale, prin educație, prin valorile pe care le-a format și prin lucrurile prin care a trecut. De aceea, este posibil ca două persoane să privească aceeași situație și să ajungă la concluzii diferite. Nu întotdeauna pentru că una dintre ele minte sau refuză să vadă adevărul, ci pentru că fiecare interpretează realitatea prin propriul sistem de referință.

Cred că este important să fim capabili să ascultăm și să încercăm să înțelegem de ce un om gândește sau acționează într-un anumit fel. A înțelege perspectiva cuiva este un semn de maturitate. Dar există o diferență esențială între a înțelege și a accepta orice explicație ca fiind o justificare.

Faptul că pot înțelege motivele din spatele unei alegeri nu înseamnă că acea alegere devine automat corectă. Faptul că pot vedea contextul unei persoane nu înseamnă că trebuie să ignor consecințele acțiunilor sale. Empatia nu ar trebui să însemne anularea propriei experiențe sau renunțarea la propriile limite.

Uneori, atunci când o persoană spune că a fost rănită, apare acuzația că privește lucrurile doar din perspectiva sa sau că încearcă să se pună mereu în postura de victimă. Dar există o diferență între a te declara victimă pentru a evita orice responsabilitate și a recunoaște că, într-o anumită situație, ai fost persoana asupra căreia s-au produs consecințele unei alegeri făcute de altcineva.

Faptul că spun „eu am fost rănit” nu înseamnă că spun „eu nu am nimic de învățat” sau „eu sunt întotdeauna fără greșeală”. Înseamnă doar că pot identifica un moment în care o limită a fost încălcată, o încredere a fost afectată sau o acțiune a avut un impact direct asupra mea.

A recunoaște că cineva a fost victima unei situații nu înseamnă să îi iei acelei persoane puterea sau să o reduci la acel rol. Înseamnă să recunoști realitatea unui dezechilibru: există momente în care o persoană alege să facă ceva, iar alta suportă consecințele acelei alegeri.

Cred că una dintre cele mai mari confuzii apare atunci când perspectiva personală este folosită pentru a evita responsabilitatea. Oamenii pot avea explicații pentru alegerile lor, pot avea momente dificile, frustrări, nevoi sau justificări. Toate acestea pot ajuta la înțelegerea unui comportament, dar nu elimină automat responsabilitatea.

Întrebarea care mi se pare cu adevărat relevantă nu este doar „cine are ce perspectivă?”, ci: cine își asumă responsabilitatea pentru efectul propriilor alegeri?

O explicație poate ajuta la înțelegere, dar nu ar trebui să devină un mod de a evita asumarea. Contextul poate explica de ce cineva a făcut un anumit lucru, dar responsabilitatea rămâne legată de alegerea făcută și de impactul pe care acea alegere l-a avut asupra celorlalți.

Am învățat că nu este greșit să ai încredere, să vezi ce este mai bun într-un om sau să oferi respect și apreciere. Faptul că cineva alege să nu respecte o limită nu transformă încrederea oferită într-o greșeală. Responsabilitatea aparține celui care alege să încalce acea limită.

Cred că este sănătos să fim deschiși către alte perspective. Nu trebuie să trăim într-o lume în care doar propria noastră viziune contează. Dar deschiderea către ceilalți nu ar trebui să vină cu prețul negării propriei experiențe.

Există lucruri care pot fi discutate și privite din mai multe unghiuri. Dar există și lucruri care țin de respect, responsabilitate, sinceritate și limite. Dacă totul devine doar o chestiune de perspectivă, riscăm să transformăm orice comportament într-un lucru justificabil.

Pentru mine, maturitatea nu înseamnă să aleg între „eu am dreptate” și „celălalt are dreptate”. Înseamnă să pot spune: „pot înțelege cum ai ajuns să vezi lucrurile astfel, dar asta nu schimbă faptul că anumite alegeri au consecințe și anumite limite contează.”

A vedea mai multe perspective nu înseamnă să îmi neg propria experiență. Înseamnă să pot asculta fără să mă abandonez pe mine, fără să renunț la valorile mele și fără să confund înțelegerea cu justificarea.

Poate că una dintre cele mai importante lecții este că a recunoaște că ai fost rănit nu înseamnă că alegi să rămâi blocat în acea rană și nici că îți construiești identitatea în jurul ei. Înseamnă doar că ai suficient respect pentru tine încât să nu negi ceea ce ai trăit doar pentru a face situația mai ușoară pentru ceilalți.

Cred că există momente în care maturitatea nu înseamnă să cauți toate explicațiile posibile sau să găsești o cale de a accepta orice comportament. Uneori, maturitatea înseamnă să recunoști că anumite alegeri au schimbat definitiv modul în care privești un om și să ai curajul să trasezi o linie.

A pune o limită nu înseamnă ură, răzbunare sau incapacitatea de a înțelege. Înseamnă să recunoști că unele lucruri au consecințe și că încrederea, odată afectată, nu poate fi cerută înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pot să înțeleg perspectiva cuiva fără să îi aprob acțiunile. Pot să accept că un om are propriile motive fără să consider că acele motive justifică totul. Și pot să aleg distanța nu pentru că nu am înțeles, ci tocmai pentru că am înțeles suficient cât să știu ce nu mai accept.

Uneori, cea mai sănătoasă formă de respect față de mine nu este să găsesc o explicație care să facă lucrurile mai ușor de suportat, ci să recunosc adevărul și să aleg unde se termină toleranța mea.

Dincolo de AI

Tin minte când am intrat la liceu și am dat și noi de internet acasă, nu doar la net cafe, am descoperit Wikipedia. Cea mai extraordinară platforma gratuită de informații pe care am avut-o la momentul respectiv!

Profesorii ne dădeau referate, iar Wikipedia devenise sursa principală de documentare. Doar că existau și colegi care nu citeau nici măcar ce copiau. Dădeau copy-paste la tot; text, linkuri, cifre, fără să înțeleagă sau să editeze ceva.

De ce spun asta? Pentru că odată cu ChatGPT am impresia că istoria se repetă, doar că la un alt nivel.

Din punctul meu de vedere, există două tipuri de oameni. Cei care folosesc AI-ul ca pe un instrument, pentru a-și organiza gândurile, a-și corecta textele și a transmite un mesaj mai clar și cei care îl lasă să vorbească în locul lor, exact cum unii lăsau Wikipedia să le scrie referatele.

Eu scriu de când eram copil. Am început cu poezii, apoi am încercat teatrul. La un moment dat am scris o piesă de aproape 100 de pagini, printate și capsate frumos. Diriginta mea era profesoară de română, iar într-o zi i-am arătat lucrarea. A fost pentru prima dată când mi-am făcut curaj să mă expun. Din păcate, nu a fost genul de profesor care să încurajeze un copil să creeze. M-a criticat încă din primele rânduri. Nu a fost o critică menită să mă ajute să cresc. Nici măcar nu a fost interesată de povestea pe care voiam să o spun, ci doar de greșelile pe care le găsea.

În ziua aceea am aruncat lucrarea la tomberon. Eram doar un copil, iar entuziasmul meu a murit înainte ca cineva să-mi spună că merită să continui. Din acel moment am învățat să nu mă mai laud cu ceea ce scriu. Dar nu m-am oprit niciodată din scris.

Și da, astăzi folosesc internetul, folosesc și ChatGPT, dar nu ca să gândească în locul meu, ci ca să mă corecteze și să mă ajute să exprim mai bine ceea ce gândesc. Ideile, experiențele și emoțiile sunt ale mele. Tehnologia este doar un instrument care mă ajută să le așez mai bine în cuvinte.

Cred că diferența nu o face instrumentul pe care îl folosești, ci felul în care îl folosești. Poți copia fără să gândești sau poți folosi tehnologia ca să-ți amplifice propria voce. Indiferent câte instrumente sau platforme AI vor apărea, nimic nu poate înlocui autenticitatea unei povești trăite și a unor gânduri care îți aparțin. 

Dacă este un lucru pe care mi-aș dori să încurajez, acela este scrisul. Folosiți orice instrument care vă ajută să vă exprimați mai clar dacă este nevoie. Este foarte terapeutic.

PS. Știu că poate nu este locul potrivit pentru astfel de texte. Dar adevărul este că nu mă interesează prea mult asta. Pentru mine, fiecare text este o bucată de suflet lăsată la vedere, un alt fel de nuditate. Iar 'nuditatea' asta este mult mai greu de întâlnit decât orice altă formă de expunere. 

Marilin - My Unbearable Lightness

 It's said that the first love is never forgotten, and I never forgot Marilin. We were just kids talking online, back in 2003 when dial-up internet was a thing. We lived on opposite sides of the country, but we were there for each other despite the distance. We shared fantasies and ideas, called each other sweet nicknames, and looking back, it was such an innocent love, one that still lingers in my heart today.

We talked about the hardships we were facing and how our lives had turned out, always wishing we could have been closer… Maybe things would have been better for both of us. Even though that never happened, our bond remained strong.

We always talked about meeting somewhere in the middle, but when the day came, she didn’t show up. I didn’t hear from her for an entire year. That was 2007.

A year later, she reappeared with a tragic story. She had a serious disease, complicated and frightening, and her family situation offered her little support. I was mortified by what I heard; her story broke my heart, and it felt surreal.

Two years after that, in 2009, we finally met. She waited for me at the train station and welcomed me into her home, giving me dry clothes when mine were soaked from the snow. It was a freezing winter, but none of that mattered.

She had one of the sweetest smiles, pale skin, dark curly hair, and the bluest eyes I could lose myself in. She was the reincarnation of Aphrodite with a heart of gold… or at least I had the honor of seeing that side of her. She was my first love.

That evening, we attended a house party. I remember at least 40 pairs of shoes at the door, a chaotic scene for anyone trying to find theirs. I looked around and saw her talking to another girl. I stood there, admiring her beauty. Then she turned and lifted her hair, and I saw the scar, the biggest I had ever seen. It ran about 50 centimeters, from the middle of her head down her spine. That image tattooed itself into my memory forever. My heart shattered into a million pieces, because it was real, a truth I had denied because it was unbearable.

Fifteen years have passed since I first saw her, yet the love I have for her remains. Our paths crossed now and then, but life had other plans. In my heart, she still has a place, and I still carry her photo in my wallet. I often think about her and wonder how she’s doing. The last time we tried to catch up, she couldn’t find the time. She sent me voice recordings, her voice trembling, then… silence.

My attempts to reach her went unanswered until today, when I finally found her mother.

My beloved Marilin has passed. No post, no condolences, no “You will be missed”.... nothing. It saddens me and angers me at the same time.

I looked for her old photos, the ones I had kept in a book all these years. I cried, but I also felt a strange relief. I moved her photos into another book, one whose title reminds me of her: The Unbearable Lightness of Being by Milan Kundera. Knowing her long suffering has ended gives me a strange comfort, an unbearable lightness. I hope the next life grants her the peace and joy she deserves.

More than half of this post was a dusty draft, and I figured it was about time to finish it. It’s hard to vent to friends and family about someone who has been present in my life for so many lifetimes ago. I don’t even know how to grieve. Life is strange. We think we have time, but we never do.

Love never truly dies; it just changes form. And though she’s gone, my love for her remains. I have carried her in my heart for 23 years.

So, here’s to Marilin! My first love, my lasting memory, and my gentle reminder that love, even when it hurts, is the most beautiful thing we can ever give.

Marilu vs Iustin

Responsabilitate, imagine publică și exploatarea traumei: o reflecție asupra cazului Marilu Dobrescu – Iustin Petrescu

În era rețelelor sociale, unde granița dintre viața personală și spectacolul public este tot mai subțire, situații precum cea dintre Marilu și Iustin atrag atenția nu doar prin drama interpersonală, ci și prin implicațiile etice și sociale pe care le ridică. Marilu, o figură publică cu o anumită influență online, a lansat recent un videoclip care, în aparență, se dorește a fi o pledoarie pentru femeile care au suferit în tăcere din cauza abuzului domestic. Cu toate acestea, tonul, momentul și subtextul mesajului ridică întrebări legitime cu privire la motivațiile reale și la efectele asupra imaginii fostului partener, Iustin Petrescu, care pare să-și fi refăcut viața la mai bine de un an după despărțire.

Lupta împotriva abuzului domestic este una esențială și necesită voci curajoase care să rupă tăcerea. Însă atunci când un astfel de mesaj este transmis într-un context ambiguu, cu accente indirecte de defăimare și insinuări fără dovezi clare, el poate deveni un instrument de manipulare emoțională, nu de justiție socială. Dacă intenția Marilu era într-adevăr una de a susține victimele reale ale violenței, momentul ales – la peste un an de la încheierea relației – și tonalitatea videoclipului ridică suspiciuni cu privire la caracterul său sincer.

În loc să ofere un exemplu constructiv, videoclipul poate fi perceput ca o încercare de a capitaliza pe seama unei traume personale pentru a obține atenție, simpatie și, inevitabil, vizualizări. Într-o lume online unde „engagement-ul” este monedă de schimb, granița dintre activism și autopromovare devine periculos de instabilă.

Iustin, în această ecuație, pare să fie ținta unei campanii subtile de discreditare. Deși nu este numit direct, aluziile sunt clare pentru publicul care cunoaște istoricul celor doi. După o perioadă de aparentă liniște, Iustin a ales să-și continue viața și să investească într-o nouă relație. Faptul că acest pas este urmat la scurt timp de un videoclip în care trecutul său este resuscitat și reinterpretat ridică întrebări etice legate de dreptul fiecărei persoane la un nou început.

Nu este de ignorat nici faptul că astfel de ieșiri publice pot avea un impact real asupra reputației și stării emoționale a unei persoane, mai ales când acuzațiile sunt ambigue sau neînsoțite de dovezi clare. Într-o societate în care imaginea contează, a arunca cu noroi „low key” poate avea consecințe la fel de grave ca o defăimare directă.

Un alt aspect delicat este acela că folosirea temei violenței domestice ca scut sau armă într-un conflict personal riscă să banalizeze experiențele femeilor care chiar au trecut prin traume reale. Feminismul autentic presupune solidaritate, dar și responsabilitate. A aduce în discuție abuzul într-un context unde realitatea este confuză și învăluită în ambiguitate nu face decât să slăbească credibilitatea mișcării și să ofere muniție scepticilor care contestă existența problemei.

Dacă Marilu a suferit abuzuri reale, acestea merită discutate într-un cadru adecvat, cu maturitate și claritate. Dacă, însă, experiența este reinterpretată sau amplificată pentru a servi unor interese personale, atunci gestul devine nu doar discutabil, ci și periculoase.

Situația dintre Marilu și Iustin este un exemplu relevant al modului în care dramele personale pot deveni subiecte publice, cu implicații profunde asupra reputației și percepției. Este esențial să fim atenți la diferența dintre curajul de a vorbi și oportunismul de a vorbi *despre*. Într-o lume saturată de narative, adevărul are nevoie de context, iar suferința – de respect, nu de spectacol.

Rant

Pentru cei ce nu au vazut discursul lui Claudiu Bleonț, de mana cu fiica lui, a stârnit mare scandal in randul social media.

„Ea şi-a ales ţoalele, nu mi-au plăcut. I-am zis: «Nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură, eşti altă generaţie, nu vă suport»”. „Măi, gândeşte-te că toţi oamenii din sala asta au citit enorm, au făcut şcoală, nu stau ca proştii pe telefon. (…) Aude, dar nu-nţelege nimic”

Gasiti usor discursul de la Gala Premiilor Gopo, un discurs susținut în fața a sutelor de priviri, cum isi denigrează fiica de doar 11 ani. Este dureros.

Ulterior domnul și-a cerut scuze public in presă, dar cel mai probabil, a fost doar să încerce sa spele căcatul in care s-a tăvălit singur.

După o scurtă inspecție pe pagina dumnealui de Facebook, dincolo de comentariile bine meritate, am observat cum mulți i-au luat apărarea.

Exemple:

______

  Eu nu am văzut decât un tată emoționat de faptul că e pe scenă alaturi de lumina ochilor lui ,Eva ...in rest sunt doar vorbe ...

Bravo, Claudiu! Știu cât muncești pentru Eva, mai ales pentru educația ei. Ești un tata model. Te cunosc de mulți ani.

Claudiu, cei care te cunoaştem, știm. Ai o fetiță superbă. Mă bucur că am cunoscut-o!

Maestre , te iubim, te prețuuim , te admirăm de zeci de ani, și eu și Flavius deopotrivă...Doamne, e bun, Providența ne-a ajutat sa ne și cunoaștem hăt ani in urmă in contexte socio-umane-educaționale unde ai dat cu sapa și lopată mai abitir ca oricine, dincolo de scenă am descoperit un OM...te iubim amandoi pană la momentul in care bunătatea, inocența, sinceritatea, onestitatea, iubirea ta de viața ne-a sufocat amandoura ambițiile artistice acelea de a fi pe placul lumii. RESPECT, MAESTRE! sa fii cum te știm noi dintotdeauna! Eva e binecuvnatata cu un tata conectat direct la Sursa Iubirii de Sine!

______

Toate comentariile de susținere au venit, fără excepție, din partea unor persoane apropiate ca vârsta lui. Fucking boomers!

Ascultați cu atenție… căci e vorba despre o generație antrenată în arta tăcerii. O tăcere convenabilă, lustruită cu politețe, ce se așterne ca o perdea grea peste orice abuz, orice nedreptate.  

Se spune că un tată își așază cu grijă fiecare cuvânt, mai ales atunci când rostește un „te iubesc” pentru prima dată. Dar uneori, aceeași gură care promite afecțiune poate scuipa batjocură, iar ceea ce ar fi trebuit să fie protecție se transformă în rușine publică. Să-ți iubești fiica nu înseamnă să o zdrobești sub greutatea ego-ului tău. Nu înseamnă să o faci spectacol. Nu înseamnă să o reduci la o lecție de morală livrată cu martori.

Si martorii? Aplaudă omul, nu copilul. Aplaudă cuvintele, chiar dacă dor. Se uită unii la alții, impresionați și amuzați. Și-apoi spun, cu un zâmbet condescendent, că n-a fost nimic rău în ce s-a spus. Că a fost „din dragoste”. Că e „educație”. Că doar nu-i prima oară când un copil e strivit pentru a-l șlefui.

Așa deodată, nimeni nu a văzut nimic in neregulă aici. Vorbesc strict despre generația veche, unde este normal sa treci cu vederea, mai ales cand vine vorba despre un om care a făcut ceva în viață.

Și de ce? Pentru ce atâta orbire aleasă cu bună știință?  Pentru un om — un "anume" om — pe care probabil l-au întâlnit cândva într-un salon cu ecou, la un pahar de vin roșu și vorbe alese… Vorbe multe. Uneori atât de încâlcite, încât nu știi dacă ai fost fermecat… sau doar ai disociat.

Aceștia sunt bătrânii artiști.  

Maieștri ai discursului, ai amintirilor glorificate, ai aplauzelor de demult. Se umflă-n pene ca niște păuni obosiți, uitând că timpul nu a stat în loc.  

Și cumva, în reflexul lor de a-și apăra piedestalul, simt nevoia să lovească. Nu cu palma, ci cu dispreț.  

Dispreț față de cei tineri, care vin, inevitabil, să le ia locul.

Și, da… îmi cer iertare. Nu tuturor — ci acelui număr restrâns de suflete care, deși fac parte din această generație… nu și-au pierdut luciditatea. Nu au tăcut. Nu au distrus.

Dar restul? O generație care s-a învelit în privilegii ca-ntr-o pătură veche și călduroasă, prefăcându-se că nu vede cum lumea arde în jurul lor. Au rupt, au uzat, au devorat și au transmis mai departe doar pretenții.

Ei sunt... "moștenitorii" deceniilor de confort. O generație care, cu o grație inconștientă, a reușit să fută meciul tuturor.

Multă muie.

"E mică sau e mare?"

 Întrebare capcană pusă de bărbați cu insecuritățile la maxim! Nu există un răspuns corect niciodată, că dacă spui că e mare o să zică că minți, că a văzut după ce pule dai like pe net şi ce prieteni cu mătărângi complimentezi. Dar nici nu vrei să minți, că ai văzut şi pulicici şi nu e compară cu ce are in pantaloni, dar na... fie...

Deci dacă îi spui ca e mică, iar nu e bine, numa aia o să îți tot turuie şi nici nu te mai fute cum te futea odată, că sigur altu a futut mai bine, că deh, toate vor un singur lucru: o pulă imensă care sa le umple pizdocu de să pârâie ca lubenița! Fără excepție!

Aşa că ne rezumăm la evitarea răspunsului şi alegem opțiunea a treia "Mie-mi place" nu pentru că femeile vor să fie blânde şi să nu îți rănească sensibilul ego masculin, ci pentru că vor în continuare sa fie futute in pizdă, nu la icre.

Poliamorie versus Polisexualitate

In sculptarea si rafinarea unui nou lexicon pentru comunicarea despre stilurile de relatii, cred ca se poate spune foarte multe despre diferenta dintre conceptul de poliamorie (multe iubiri) si polisexualitate (multi parteneri sexuali). Cele doua nu se exclud reciproc, totusi exista foarte mari diferente intre cele doua si este bine ca sa fiti clar cand cautati relatii non-monogame etice.

Multi se ascund in spatele poliamoriei, dar relatiile lor sunt strict bazate pe sex si acolo se opresc, ceea ce face cautarea unui partener pentru o relatie poliamoroasa foarte complicata. Necesita foarte multa munca si dedicatie ca doua persoane sa mentina o relatie stabila, mai ales cand intervine inca cineva, efortul trebuie sa vina din partea tuturor participantilor.

Cel mai important punct in poliamorie este ca sa nu inseli. Oricine intr-o asemenea relatie isi da consimtamantul si sunt constienti de fiecare partener, insa, chiar si in relatiile poliamoroase, inselatul se poate intampla, cand unul din parteneri alege sa rupa increderea si sa interactioneze cu cineva inafara dinamicii, pe ascuns si fara consimtamant.

Oarecum, inselatul intr-o asemenea relatie este mult mai dureroasa deoarece se presupune ca deschiderea si nivelul de incredere si asumare este mult mai mare ca in relatiile monogame. Cand ai posibilitatea de a fii sincer si totusi alegi sa te ascunzi, este mult mai dureros.

Traim intr-o societate monogama la baza, dar polisexuala, neasumata si neetica, iar tocmai din acest motiv, oamenii nu reusesc sa se conecteze la un nivel de intimitate in care sa pot sa relationeze cu partenerii. Nu toate persoanele poliamoroase practica non-monogamia etica.

De ce gelozia si posesivitatea este luata dovada a dragostei, dar niciodata increderea sau curajul de a fii tu insati?

In viziunea mea, relatia perfecta este aceea care iti permite ca sa fii tu insuti, in care ai libertatea de a iti urmarii telurile fara teama de a pierde persoana de langa tine sau de a face compromisuri care necesita sa renunti la tine, la o parte din tine sau la persoanele la care tii.

Totusi, gelozii si anxietati vor exista in orice stil relational, iar aceste sentimente sunt valide avand in vedere societatea din care facem parte, mereu in cautarea persoanelor cu adevarat poliamoroase, sau cel putin care sunt deschise si asumate catre acest stil de viata.

Comportamente toxice

Am inceput sa scriu mai des despre relatii non monogame, dar aceasta postare este valabila pentru toata lumea indiferent de stilul relational.

Relatiile poliamoroase nu sunt perfecte si nu intotdeauna intalnim persoane care sunt pe aceeasi lungime de unda cu noi, unii isi doresc mai mult sau mai putin decat putem oferi, dar ce facem cand relatiile cu partenerii (fie primari, fie secundari chiar si tertiari) devin toxice?

In poliamorie cand o persoana toxica se alatura unui grup, poate destrama intreaga uniune dintre parteneri. Este important sa identificam acele persoane si sa le indepartam din viata noastra.

Persoanele toxice sunt manipulative. Modul lor de operare este de a face pe oameni să facă ceea ce vor ei să facă. Se folosesc de alți oameni pentru a-si atinge scopurile proprii. Uita de dorintele tale; pentru ei nu este vorba de egalitate într-o relație, chiar din contra! E vorba de ei si despre ce isi doresc.

Nu își asumă nicio responsabilitate pentru comportamentul lor. Dacă încerci să îndrepți atenția spre ei, iși vor apăra probabil vehement perspectiva și nu-și asumă nicio responsabilitate pentru aproape orice fac.

Nu vad nici un motiv de a isi cere scuze, pentru ca lucrurile sunt intotdeauna din vina altcuiva. In multe cazuri, desi incearca sa orchestreze relatiile pentru a-si servi propriile scopuri, ei incearca sa obtina simpatie si atentie prin faptul ca iau rolul de "victima".

Persoanele toxice te pun in situatia de a alege si nu iau in considerare nevoile tale sau a celor din jur. Adesea vor vorbi in numele mai multor persoane si pretinde ca deicziile pe care le ia este pentru binele tuturor, desi nu a existat nici o comunicare.

De cele mai multe ori vei fi nevoit ca sa te aperi cand vine vorba despre o disputa. Sunt manipulatori superiori: tacticile lor pot include in a fi vagi și arbitrari, precum și orientarea discuției către modul în care discutați o problemă - tonul, cuvintele tale etc. Se concentrează pe probleme, nu pe soluții.

Desi iti spun in mod repetat ca tin la prietenie si ca sunt alaturi de tine, nu ofera nici un sprijin real, nu sunt interesati de ceea ce este important pentru tine sau ce iti doresti tu, atata timp cat ei isi ating scopurile proprii. 

Daca cunosti pe cineva care se incadreaza in exemplele de mai sus, gandeste-te de 10x daca merita prezenta lor in viata ta.

Ierarhia in relatii

Ierarhia relationala poate fi un subiect foarte sensibil in poliamorie, mai ales cand intalnesti persoane care relationeaza liber si anarhist.

In timp ce o multime de oameni poli folosesc ierarhia pentru a descrie legaturile lor cu alti parteneri, etichetele se pot deplasa rapid de la a fi descriptive la prescriptive. Adica? Utilizarea etichetei "secundare" poate dicta cum progreseaza relatia secundara. O stare "secundara" poate sa apara atunci cand relatia "primara" este considerata cea mai importanta. Acest lucru se poate intampla chiar si atunci cand progresul natural al acestei relatii "secundare" are aceeasi importanta ca relatia "primara".

Nu toata lumea este pregatita sa intre intr-o relatie ca si secundar. Daca dorinta/nevoia ta adevarata este sa fi un partener principal, dar singura relatie pe care partenera o poate oferi este de natura secundara, atunci ar trebui sa iti dai seama daca poti fi fericit in acest rol, fie temporar, fie permanent.

Este posibil ca relatia sa evolueze intr-o forma primara (sau co-primara) de-a lungul timpului, dar acest lucru necesita timp, dar este posibil ca relatie sa nu se dezolve vreodata din statutul secundar - este ceva cu care vei putea fi fericit? Este foarte important ca oricine sa intre intr-o relatie romantica ca secundar sa gandeasca cu atentie si sa inteleaga pe deplin care sunt asteptarile - ce este necesar pentru a fi fericit si daca relatia respectiva iti va oferi asta?

De multe ori se intampla ca sa cadem in ierarhii involuntare. Nu tot timpul putem dicta ceea ce simtim in momentul respectiv, dar ierarhia nu are neaparat legatura cu sentimentele, ci mai degraba cu nivelul de implicare in relatie.

In cazul in care cu partenerul "primar" ai dedicat foarte mult timp si munca in avea, de exemplu, o casa, masa, in contextul in care exista si un copil la mijloc care ocupa foarte mult timp, partenerul "secundar" nu poate sa aiba aceeasi autoritate cand vine vorba de anumite decizii.

Din punctul meu de vedere, sentimentul de iubire, adrenalina cand intalnesti pe cineva nou, este doar un sentiment trecator, dar adevarata iubire se construieste alaturi de partener[i] care impart aceeasi viziune si trag in aceeasi directie, dar necesita foarte mult timp si comunicare.