Fițe de Tenerife

Din nou s-a divizat lumea în două tabere: ăia care se uită la Insula iubirii și ăia care nu. Eu sunt una din ăia care se uită. Îmi place să stau să analizez comportamentele lor, dar, sincer, mă interesează aproape la fel de mult și reacția publicului. Pentru că uneori spectacolul din jurul emisiunii este mai interesant decât emisiunea în sine.

Încep cu Marcel, ispita care în sezonul 8 a fost un caracter destul de interesant. Cam pampălău, să fim serioși, dar într-un fel simpatic și suficient de autentic încât să prindă la public. Acum a apărut în postura de bărbat căsătorit, alături de Armina, într-un cuplu care pare să fi venit pe insulă cu o misiune foarte clară: să ne explice tuturor cât de jos sunt restul oamenilor și cât de sus sunt ei.

Nevastă-sa, o figurantă de o aroganță atât de obositoare încât la un moment dat începi să te întrebi de ce naiba au mai venit la emisiune. Pentru cei care nu știu, Marcel și Armina vorbesc despre ispite de parcă au fost coborâte direct din Olimp și au nimerit accidental printre muritori. Și internetul, nu a dezamăgit...

Știți vorba aia: „Dacă tăceai, filozof rămâneai”?

Doamna aparent are un trecut despre care internetul a început să vorbească, iar discursul ei despre Philip Plein, Tenerife și viața printre bogați începe să sune destul de amuzanf când îl pui lângă atitudinea asta de „noi suntem altă categorie de oameni”.

Și aici nici măcar nu mă interesează că a fost escortă, dacă a lucrat în Tenerife sau dacă mâine aflăm că a vândut scoici pe plajă. Nu meseria mi se pare relevantă. Dar ipocrizia!!! The fucking audacity! 

Poți să fii escortă, poți să fii stripper, poți să fii porn star, poți să fii contabil sau poți să fii de bani gata. Niciuna dintre ocupațiile astea nu îți dă automat clasă, inteligență, educație sau bun-simț.

Și acum apare Narcis în peisaj: Ispita despre care internetul a descoperit că ar avea și el un trecut în industria pornografică și care, aparent, a reușit să provoace o mică explozie colectivă în mediul online. Doar că reacțiile au fost foarte pozitive.

Narcis nu a intrat în emisiune cu energia aia de aroganf. Din contră, din primele episoade a dat impresia unui om educat, calm, atent la ce spune și, mai ales, capabil să poarte o conversație fără să simtă nevoia să umilească pe cineva ca să se simtă el mai important.

Și atunci avem doi oameni cu un trecut pe care internetul îl poate transforma foarte ușor în bârfă: Unul este perceput pozitiv, celălalt este făcut praf.

Până la urmă, nu trecutul te face să pari prost, ci comportamentul prezent o face.

Poți să fi făcut sex pentru bani și să fii un om decent, să fi apărut în filme porno și să ai mai multă educație și bun-simț decât oameni care se laudă cu statutul lor social. Poți să nu ai niciun astfel de trecut și să fii, pur și simplu, un bou cu acte în regulă.

De fapt, postarea nu este despre Insula iubirii, dar nici despre sex work. Este vorba despre clasă și nu clasa socială. Aia se poate cumpăra, afișa, împrumuta și posta pe Instagram.

Vorbesc despre clasa aia pe care nu o poți cumpăra cu o geantă scumpă, o vacanță în Tenerife sau o poză lângă un om bogat. Clasa de a nu simți nevoia să-i faci pe alții mici ca să pari tu mare.

Există o diferență enormă între „am ajuns într-un anumit punct al vieții mele” și „sunt mai bun decât oamenii care n-au ajuns unde am ajuns eu”.

Una este evoluție si a doua este nesiguranță îmbrăcată în haine scumpe și figuri.

Iar internetul nu pare să aibă o problemă cu sex work-ul în sine. Are o problemă cu oamenii care se cred superiori și apoi află că trecutul lor nu este chiar atât de imaculat pe cât voiau să-l vândă.

Iar când te apuci să judeci oamenii din jur pentru că sunt „ispite”, „proaste”, „curve”, „scroafe” sau „nimeni”, ar fi bine să fii foarte sigur ca sa nu cazi de pe piedestalul acela înalt pe care te-ai cocoțat.

Internetul are un talent extraordinar de a te taxa exact când începi să te crezi prea important. Și asta e una dintre puținele lecții utile pe care le poți scoate dintr-un sezon de Insula iubirii:

Nu te face de râs faptul că ai un trecut. Te face de râs să te folosești de trecutul altora ca să-ți construiești superioritatea, în timp ce propriul tău trecut stă cu mâna pe clanță și așteaptă să intre în cadru.

Limite si siguranta

În orice relație, fie ea monogamă sau poliamoroasă, e sănătos să existe o listă de limite despre care partenerii să vorbească și pe care să le revizuiască periodic.

De ce? Pentru că o conversație purtată acum câteva luni sau acum un an nu rămâne neapărat la fel de relevantă pentru totdeauna. În timp, informația se poate „degrada”: ceea ce era o limită foarte strictă poate deveni mai flexibil, în timp ce un lucru care înainte părea ușor de gestionat poate ajunge să aibă nevoie de mai multă atenție.

Oamenii se schimbă, relațiile se schimbă, contextul se schimbă, iar limitele pot să se schimbe odată cu ele.

De aceea, e util ca din când în când să redeschidem această conversație și să verificăm dacă ceea ce am stabilit încă reflectă ceea ce simțim și avem nevoie în prezent.

Poate că o limită rămâne exact la fel, poate că una devine mai relaxată sau poate că apare o limită nouă, pentru că între timp am descoperit că un anumit lucru ne afectează mai mult decât credeam.

Este important să spunem ceva foarte clar: limitele nu sunt negocieri.

O limită nu este o propunere pe care partenerul trebuie să o accepte sau să o considere suficient de rezonabilă. Nu trebuie să convingi pe nimeni că limita ta este justificată și nici nu ești obligat să oferi o explicație care să facă limita validă. Poți spune „asta nu este în regulă pentru mine” fără să construiești un dosar de argumente în jurul acestei afirmații.

Asta nu înseamnă că într-o relație nu negociem niciodată. Negociem foarte multe lucruri: programul, timpul petrecut împreună, responsabilitățile, modul în care facem anumite lucruri. Dar o limită personală nu devine mai legitimă pentru că celălalt trebuie să aprobe motivul din spatele ei.

Partenerul poate să nu înțeleagă limita sau chiar să nu fie de acord cu ea. Poate chiar să considere că ar putea funcționa altfel, dar nu are nevoie să fie de acord cu limita ta pentru ca ea să existe.

În același timp, faptul că o limită este fermă nu înseamnă că relația trebuie să continue cu orice preț în jurul ei. Uneori două persoane pur și simplu descoperă că au limite, nevoi sau valori incompatibile, iar asta este o informație importantă despre relație, nu un eșec al comunicării.

Revizuirea periodică a limitelor este sănătoasă tocmai pentru că ne permite să descoperim aceste lucruri înainte ca ele să se transforme în resentimente, frustrări sau încălcări repetate.

Este și o formă de grijă față de celălalt. Înseamnă să nu presupunem că persoana de lângă noi se simte astăzi exact cum se simțea atunci când am avut ultima conversație despre limite.

Într-o relație sănătoasă, avem voie să spunem că ceva nu ne mai deranjează. Dar avem la fel de mult dreptul să spunem că ceva care înainte era în regulă pentru noi nu mai este.

Nu trebuie să ne fie rușine că ne-am schimbat limitele. Nu trebuie să demonstrăm că avem un motiv „suficient de bun”. Și nu trebuie să așteptăm să fim răniți ca să avem voie să punem o limită nouă.

Limitele nu sunt pedepse și nu sunt instrumente de control. Sunt repere despre ceea ce putem și nu putem accepta într-o relație.

Iar faptul că le discutăm periodic poate fi unul dintre modurile prin care avem grijă ca acordurile dintre noi să rămână vii, clare și relevante pentru oamenii care suntem acum, nu doar pentru cei care eram atunci.

Specimenul misogin în habitatul lui natural

TW : misoginie și prostie 

Am sa încep cu un trigger warning pentru că înțeleg că unele persoane nu au răbdare pentru asemenea specimene. 

Nu știu cum am eu talentul ăsta special de a mă lovi constant de toți dobitocii care urăsc cu pasiune orice purtător de vagin. Cred că am un radar sau poate misoginii au Wi-Fi și se conectează automat la algoritmul meu.

Fiți atenți cum arată, pentru unii, „libertatea de exprimare”:

Feministele nu ar trebui sa foloseasca niciun lucru pe care il fac barbatii. Sa se intretina singure, sa circule pe drumuri facute de feministe.

Apoi vin ajutoarele de pe margine:

Și să nu mai locuiască în clădirile confortabilele construite de bărbați. 

De acolo de la căldurică de plictiseală e ușor să facă critici. Cred că s-ar simți mai bine și mai mai libere cu lupii în pădure.

Așadar, dacă un bărbat a bătut ultimul cui într-o clădire, toate femeile din imobil trebuie să-și facă bagajele și să plece în pădure. Ideal desculțe, ca să nu folosim și asfaltul făcut de bărbați. Eventual să cerem și lupilor acordul de ședere.

Domnul nostru s-a și supărat când l-am întrebat dacă știe să construiască o casă. Pentru că, aparent, faptul că nu știi să faci ceva nu te împiedică absolut deloc să revendici meritele speciei masculine pentru acel lucru. Nu trebuie să știi să construiești o casă. E suficient să ai penis și acces la internet.

„Bărbații sunt cei care fac planeta să se învârtă.”

Deci pământul se învârte de frică să nu-l certe băieții de pe Facebook, ați înțeles?

Și apoi vine argumentul suprem!

„Viața e de la Dumnezeu, femeile n-au creat nimic. Toată civilizația, orașele, știința și tehnologia sunt făcute de bărbați.”

Femeile n-au creat nimic, dar cumva au produs generații întregi de bărbați, probabil prin imprimare 3D cu filament masculin, evident.... Sau poate i-a adus barza. N-au ieșit din pizdă, iar in loc să sugă de la țâță, probabil au supt pula.

Și dacă tot vorbim despre civilizație, aș vrea să-i văd pe acești domni explicați cum funcționează o civilizație fără femei, fără mame, fără femei care cresc copii, fără femei care muncesc, predau, cercetează, tratează, inventează, scriu, construiesc, conduc și întrețin efectiv societatea.

Dar nu, pentru ei, contribuția femeii începe și se termină la „a stat în casă și a folosit casa făcută de bărbați”.

În cazuri de genul ăsta, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să-i lași să vorbească. Cât mai mult! Cu cât continuă mai mult, cu atât își demolează singuri argumentele.

Eu doar stau cu popcornul și asist la documentarul „Specimenul misogin în habitatul lui natural”.

Și ce amuzant e cât de ușor îi încolțești dacă le spui, pur și simplu, că sunt homosexuali. Dintr-odată, campionul superiorității masculine, care acum două minute explica superioritatea bărbatului asupra femeii, deodată devine bâlbâit.

Deși îmi cer scuze comunității LGBT pentru comparație, pentru că ar fi nedrept să asociez niște oameni care nu au nicio problemă cu propria identitate cu asemenea specimene. Exact când te aștepți mai puțin, misoginia și homofobia se pupă pe obraz și pleacă împreună la plimbare. 

Uneori prostia, dacă îi dai suficient timp, devine autosatiră.

Majoritatea purtătorilor de pulă nu sunt aliați, dar nici nu trebuie să fie. Unii chiar iubesc femeile, le doresc, le venerează și sunt perfect capabili să fie „sclavii” lor. Nu e nimic rușinos în asta. Dimpotrivă, un sclav adevărat știe să venereze femeia pe care o adoră, iar asta nu prea se pupă cu discursul domnilor care vor ca femeile sa se supună.

Las și eu această mică „amenințare” pe care am postat-o, dar domnii misogini au decis că e mai bine să o șteargă și să nu se asocieze cu ea, deși ragebait-ul este atât de mare încât e greu de evitat.

Între perspectivă și responsabilitate

Am ajuns să cred că una dintre cele mai dificile lecții în relațiile dintre oameni este să înțelegi diferența dintre a vedea o altă perspectivă și a renunța la propria realitate.

Fiecare om își construiește felul de a privi lumea prin experiențele sale, prin educație, prin valorile pe care le-a format și prin lucrurile prin care a trecut. De aceea, este posibil ca două persoane să privească aceeași situație și să ajungă la concluzii diferite. Nu întotdeauna pentru că una dintre ele minte sau refuză să vadă adevărul, ci pentru că fiecare interpretează realitatea prin propriul sistem de referință.

Cred că este important să fim capabili să ascultăm și să încercăm să înțelegem de ce un om gândește sau acționează într-un anumit fel. A înțelege perspectiva cuiva este un semn de maturitate. Dar există o diferență esențială între a înțelege și a accepta orice explicație ca fiind o justificare.

Faptul că pot înțelege motivele din spatele unei alegeri nu înseamnă că acea alegere devine automat corectă. Faptul că pot vedea contextul unei persoane nu înseamnă că trebuie să ignor consecințele acțiunilor sale. Empatia nu ar trebui să însemne anularea propriei experiențe sau renunțarea la propriile limite.

Uneori, atunci când o persoană spune că a fost rănită, apare acuzația că privește lucrurile doar din perspectiva sa sau că încearcă să se pună mereu în postura de victimă. Dar există o diferență între a te declara victimă pentru a evita orice responsabilitate și a recunoaște că, într-o anumită situație, ai fost persoana asupra căreia s-au produs consecințele unei alegeri făcute de altcineva.

Faptul că spun „eu am fost rănit” nu înseamnă că spun „eu nu am nimic de învățat” sau „eu sunt întotdeauna fără greșeală”. Înseamnă doar că pot identifica un moment în care o limită a fost încălcată, o încredere a fost afectată sau o acțiune a avut un impact direct asupra mea.

A recunoaște că cineva a fost victima unei situații nu înseamnă să îi iei acelei persoane puterea sau să o reduci la acel rol. Înseamnă să recunoști realitatea unui dezechilibru: există momente în care o persoană alege să facă ceva, iar alta suportă consecințele acelei alegeri.

Cred că una dintre cele mai mari confuzii apare atunci când perspectiva personală este folosită pentru a evita responsabilitatea. Oamenii pot avea explicații pentru alegerile lor, pot avea momente dificile, frustrări, nevoi sau justificări. Toate acestea pot ajuta la înțelegerea unui comportament, dar nu elimină automat responsabilitatea.

Întrebarea care mi se pare cu adevărat relevantă nu este doar „cine are ce perspectivă?”, ci: cine își asumă responsabilitatea pentru efectul propriilor alegeri?

O explicație poate ajuta la înțelegere, dar nu ar trebui să devină un mod de a evita asumarea. Contextul poate explica de ce cineva a făcut un anumit lucru, dar responsabilitatea rămâne legată de alegerea făcută și de impactul pe care acea alegere l-a avut asupra celorlalți.

Am învățat că nu este greșit să ai încredere, să vezi ce este mai bun într-un om sau să oferi respect și apreciere. Faptul că cineva alege să nu respecte o limită nu transformă încrederea oferită într-o greșeală. Responsabilitatea aparține celui care alege să încalce acea limită.

Cred că este sănătos să fim deschiși către alte perspective. Nu trebuie să trăim într-o lume în care doar propria noastră viziune contează. Dar deschiderea către ceilalți nu ar trebui să vină cu prețul negării propriei experiențe.

Există lucruri care pot fi discutate și privite din mai multe unghiuri. Dar există și lucruri care țin de respect, responsabilitate, sinceritate și limite. Dacă totul devine doar o chestiune de perspectivă, riscăm să transformăm orice comportament într-un lucru justificabil.

Pentru mine, maturitatea nu înseamnă să aleg între „eu am dreptate” și „celălalt are dreptate”. Înseamnă să pot spune: „pot înțelege cum ai ajuns să vezi lucrurile astfel, dar asta nu schimbă faptul că anumite alegeri au consecințe și anumite limite contează.”

A vedea mai multe perspective nu înseamnă să îmi neg propria experiență. Înseamnă să pot asculta fără să mă abandonez pe mine, fără să renunț la valorile mele și fără să confund înțelegerea cu justificarea.

Poate că una dintre cele mai importante lecții este că a recunoaște că ai fost rănit nu înseamnă că alegi să rămâi blocat în acea rană și nici că îți construiești identitatea în jurul ei. Înseamnă doar că ai suficient respect pentru tine încât să nu negi ceea ce ai trăit doar pentru a face situația mai ușoară pentru ceilalți.

Cred că există momente în care maturitatea nu înseamnă să cauți toate explicațiile posibile sau să găsești o cale de a accepta orice comportament. Uneori, maturitatea înseamnă să recunoști că anumite alegeri au schimbat definitiv modul în care privești un om și să ai curajul să trasezi o linie.

A pune o limită nu înseamnă ură, răzbunare sau incapacitatea de a înțelege. Înseamnă să recunoști că unele lucruri au consecințe și că încrederea, odată afectată, nu poate fi cerută înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pot să înțeleg perspectiva cuiva fără să îi aprob acțiunile. Pot să accept că un om are propriile motive fără să consider că acele motive justifică totul. Și pot să aleg distanța nu pentru că nu am înțeles, ci tocmai pentru că am înțeles suficient cât să știu ce nu mai accept.

Uneori, cea mai sănătoasă formă de respect față de mine nu este să găsesc o explicație care să facă lucrurile mai ușor de suportat, ci să recunosc adevărul și să aleg unde se termină toleranța mea.

Dincolo de AI

Tin minte când am intrat la liceu și am dat și noi de internet acasă, nu doar la net cafe, am descoperit Wikipedia. Cea mai extraordinară platforma gratuită de informații pe care am avut-o la momentul respectiv!

Profesorii ne dădeau referate, iar Wikipedia devenise sursa principală de documentare. Doar că existau și colegi care nu citeau nici măcar ce copiau. Dădeau copy-paste la tot; text, linkuri, cifre, fără să înțeleagă sau să editeze ceva.

De ce spun asta? Pentru că odată cu ChatGPT am impresia că istoria se repetă, doar că la un alt nivel.

Din punctul meu de vedere, există două tipuri de oameni. Cei care folosesc AI-ul ca pe un instrument, pentru a-și organiza gândurile, a-și corecta textele și a transmite un mesaj mai clar și cei care îl lasă să vorbească în locul lor, exact cum unii lăsau Wikipedia să le scrie referatele.

Eu scriu de când eram copil. Am început cu poezii, apoi am încercat teatrul. La un moment dat am scris o piesă de aproape 100 de pagini, printate și capsate frumos. Diriginta mea era profesoară de română, iar într-o zi i-am arătat lucrarea. A fost pentru prima dată când mi-am făcut curaj să mă expun. Din păcate, nu a fost genul de profesor care să încurajeze un copil să creeze. M-a criticat încă din primele rânduri. Nu a fost o critică menită să mă ajute să cresc. Nici măcar nu a fost interesată de povestea pe care voiam să o spun, ci doar de greșelile pe care le găsea.

În ziua aceea am aruncat lucrarea la tomberon. Eram doar un copil, iar entuziasmul meu a murit înainte ca cineva să-mi spună că merită să continui. Din acel moment am învățat să nu mă mai laud cu ceea ce scriu. Dar nu m-am oprit niciodată din scris.

Și da, astăzi folosesc internetul, folosesc și ChatGPT, dar nu ca să gândească în locul meu, ci ca să mă corecteze și să mă ajute să exprim mai bine ceea ce gândesc. Ideile, experiențele și emoțiile sunt ale mele. Tehnologia este doar un instrument care mă ajută să le așez mai bine în cuvinte.

Cred că diferența nu o face instrumentul pe care îl folosești, ci felul în care îl folosești. Poți copia fără să gândești sau poți folosi tehnologia ca să-ți amplifice propria voce. Indiferent câte instrumente sau platforme AI vor apărea, nimic nu poate înlocui autenticitatea unei povești trăite și a unor gânduri care îți aparțin. 

Dacă este un lucru pe care mi-aș dori să încurajez, acela este scrisul. Folosiți orice instrument care vă ajută să vă exprimați mai clar dacă este nevoie. Este foarte terapeutic.

PS. Știu că poate nu este locul potrivit pentru astfel de texte. Dar adevărul este că nu mă interesează prea mult asta. Pentru mine, fiecare text este o bucată de suflet lăsată la vedere, un alt fel de nuditate. Iar 'nuditatea' asta este mult mai greu de întâlnit decât orice altă formă de expunere. 

Marilin - My Unbearable Lightness

 It's said that the first love is never forgotten, and I never forgot Marilin. We were just kids talking online, back in 2003 when dial-up internet was a thing. We lived on opposite sides of the country, but we were there for each other despite the distance. We shared fantasies and ideas, called each other sweet nicknames, and looking back, it was such an innocent love, one that still lingers in my heart today.

We talked about the hardships we were facing and how our lives had turned out, always wishing we could have been closer… Maybe things would have been better for both of us. Even though that never happened, our bond remained strong.

We always talked about meeting somewhere in the middle, but when the day came, she didn’t show up. I didn’t hear from her for an entire year. That was 2007.

A year later, she reappeared with a tragic story. She had a serious disease, complicated and frightening, and her family situation offered her little support. I was mortified by what I heard; her story broke my heart, and it felt surreal.

Two years after that, in 2009, we finally met. She waited for me at the train station and welcomed me into her home, giving me dry clothes when mine were soaked from the snow. It was a freezing winter, but none of that mattered.

She had one of the sweetest smiles, pale skin, dark curly hair, and the bluest eyes I could lose myself in. She was the reincarnation of Aphrodite with a heart of gold… or at least I had the honor of seeing that side of her. She was my first love.

That evening, we attended a house party. I remember at least 40 pairs of shoes at the door, a chaotic scene for anyone trying to find theirs. I looked around and saw her talking to another girl. I stood there, admiring her beauty. Then she turned and lifted her hair, and I saw the scar, the biggest I had ever seen. It ran about 50 centimeters, from the middle of her head down her spine. That image tattooed itself into my memory forever. My heart shattered into a million pieces, because it was real, a truth I had denied because it was unbearable.

Fifteen years have passed since I first saw her, yet the love I have for her remains. Our paths crossed now and then, but life had other plans. In my heart, she still has a place, and I still carry her photo in my wallet. I often think about her and wonder how she’s doing. The last time we tried to catch up, she couldn’t find the time. She sent me voice recordings, her voice trembling, then… silence.

My attempts to reach her went unanswered until today, when I finally found her mother.

My beloved Marilin has passed. No post, no condolences, no “You will be missed”.... nothing. It saddens me and angers me at the same time.

I looked for her old photos, the ones I had kept in a book all these years. I cried, but I also felt a strange relief. I moved her photos into another book, one whose title reminds me of her: The Unbearable Lightness of Being by Milan Kundera. Knowing her long suffering has ended gives me a strange comfort, an unbearable lightness. I hope the next life grants her the peace and joy she deserves.

More than half of this post was a dusty draft, and I figured it was about time to finish it. It’s hard to vent to friends and family about someone who has been present in my life for so many lifetimes ago. I don’t even know how to grieve. Life is strange. We think we have time, but we never do.

Love never truly dies; it just changes form. And though she’s gone, my love for her remains. I have carried her in my heart for 23 years.

So, here’s to Marilin! My first love, my lasting memory, and my gentle reminder that love, even when it hurts, is the most beautiful thing we can ever give.

Marilu vs Iustin

Responsabilitate, imagine publică și exploatarea traumei: o reflecție asupra cazului Marilu Dobrescu – Iustin Petrescu

În era rețelelor sociale, unde granița dintre viața personală și spectacolul public este tot mai subțire, situații precum cea dintre Marilu și Iustin atrag atenția nu doar prin drama interpersonală, ci și prin implicațiile etice și sociale pe care le ridică. Marilu, o figură publică cu o anumită influență online, a lansat recent un videoclip care, în aparență, se dorește a fi o pledoarie pentru femeile care au suferit în tăcere din cauza abuzului domestic. Cu toate acestea, tonul, momentul și subtextul mesajului ridică întrebări legitime cu privire la motivațiile reale și la efectele asupra imaginii fostului partener, Iustin Petrescu, care pare să-și fi refăcut viața la mai bine de un an după despărțire.

Lupta împotriva abuzului domestic este una esențială și necesită voci curajoase care să rupă tăcerea. Însă atunci când un astfel de mesaj este transmis într-un context ambiguu, cu accente indirecte de defăimare și insinuări fără dovezi clare, el poate deveni un instrument de manipulare emoțională, nu de justiție socială. Dacă intenția Marilu era într-adevăr una de a susține victimele reale ale violenței, momentul ales – la peste un an de la încheierea relației – și tonalitatea videoclipului ridică suspiciuni cu privire la caracterul său sincer.

În loc să ofere un exemplu constructiv, videoclipul poate fi perceput ca o încercare de a capitaliza pe seama unei traume personale pentru a obține atenție, simpatie și, inevitabil, vizualizări. Într-o lume online unde „engagement-ul” este monedă de schimb, granița dintre activism și autopromovare devine periculos de instabilă.

Iustin, în această ecuație, pare să fie ținta unei campanii subtile de discreditare. Deși nu este numit direct, aluziile sunt clare pentru publicul care cunoaște istoricul celor doi. După o perioadă de aparentă liniște, Iustin a ales să-și continue viața și să investească într-o nouă relație. Faptul că acest pas este urmat la scurt timp de un videoclip în care trecutul său este resuscitat și reinterpretat ridică întrebări etice legate de dreptul fiecărei persoane la un nou început.

Nu este de ignorat nici faptul că astfel de ieșiri publice pot avea un impact real asupra reputației și stării emoționale a unei persoane, mai ales când acuzațiile sunt ambigue sau neînsoțite de dovezi clare. Într-o societate în care imaginea contează, a arunca cu noroi „low key” poate avea consecințe la fel de grave ca o defăimare directă.

Un alt aspect delicat este acela că folosirea temei violenței domestice ca scut sau armă într-un conflict personal riscă să banalizeze experiențele femeilor care chiar au trecut prin traume reale. Feminismul autentic presupune solidaritate, dar și responsabilitate. A aduce în discuție abuzul într-un context unde realitatea este confuză și învăluită în ambiguitate nu face decât să slăbească credibilitatea mișcării și să ofere muniție scepticilor care contestă existența problemei.

Dacă Marilu a suferit abuzuri reale, acestea merită discutate într-un cadru adecvat, cu maturitate și claritate. Dacă, însă, experiența este reinterpretată sau amplificată pentru a servi unor interese personale, atunci gestul devine nu doar discutabil, ci și periculoase.

Situația dintre Marilu și Iustin este un exemplu relevant al modului în care dramele personale pot deveni subiecte publice, cu implicații profunde asupra reputației și percepției. Este esențial să fim atenți la diferența dintre curajul de a vorbi și oportunismul de a vorbi *despre*. Într-o lume saturată de narative, adevărul are nevoie de context, iar suferința – de respect, nu de spectacol.

Rant

Pentru cei ce nu au vazut discursul lui Claudiu Bleonț, de mana cu fiica lui, a stârnit mare scandal in randul social media.

„Ea şi-a ales ţoalele, nu mi-au plăcut. I-am zis: «Nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură, eşti altă generaţie, nu vă suport»”. „Măi, gândeşte-te că toţi oamenii din sala asta au citit enorm, au făcut şcoală, nu stau ca proştii pe telefon. (…) Aude, dar nu-nţelege nimic”

Gasiti usor discursul de la Gala Premiilor Gopo, un discurs susținut în fața a sutelor de priviri, cum isi denigrează fiica de doar 11 ani. Este dureros.

Ulterior domnul și-a cerut scuze public in presă, dar cel mai probabil, a fost doar să încerce sa spele căcatul in care s-a tăvălit singur.

După o scurtă inspecție pe pagina dumnealui de Facebook, dincolo de comentariile bine meritate, am observat cum mulți i-au luat apărarea.

Exemple:

______

  Eu nu am văzut decât un tată emoționat de faptul că e pe scenă alaturi de lumina ochilor lui ,Eva ...in rest sunt doar vorbe ...

Bravo, Claudiu! Știu cât muncești pentru Eva, mai ales pentru educația ei. Ești un tata model. Te cunosc de mulți ani.

Claudiu, cei care te cunoaştem, știm. Ai o fetiță superbă. Mă bucur că am cunoscut-o!

Maestre , te iubim, te prețuuim , te admirăm de zeci de ani, și eu și Flavius deopotrivă...Doamne, e bun, Providența ne-a ajutat sa ne și cunoaștem hăt ani in urmă in contexte socio-umane-educaționale unde ai dat cu sapa și lopată mai abitir ca oricine, dincolo de scenă am descoperit un OM...te iubim amandoi pană la momentul in care bunătatea, inocența, sinceritatea, onestitatea, iubirea ta de viața ne-a sufocat amandoura ambițiile artistice acelea de a fi pe placul lumii. RESPECT, MAESTRE! sa fii cum te știm noi dintotdeauna! Eva e binecuvnatata cu un tata conectat direct la Sursa Iubirii de Sine!

______

Toate comentariile de susținere au venit, fără excepție, din partea unor persoane apropiate ca vârsta lui. Fucking boomers!

Ascultați cu atenție… căci e vorba despre o generație antrenată în arta tăcerii. O tăcere convenabilă, lustruită cu politețe, ce se așterne ca o perdea grea peste orice abuz, orice nedreptate.  

Se spune că un tată își așază cu grijă fiecare cuvânt, mai ales atunci când rostește un „te iubesc” pentru prima dată. Dar uneori, aceeași gură care promite afecțiune poate scuipa batjocură, iar ceea ce ar fi trebuit să fie protecție se transformă în rușine publică. Să-ți iubești fiica nu înseamnă să o zdrobești sub greutatea ego-ului tău. Nu înseamnă să o faci spectacol. Nu înseamnă să o reduci la o lecție de morală livrată cu martori.

Si martorii? Aplaudă omul, nu copilul. Aplaudă cuvintele, chiar dacă dor. Se uită unii la alții, impresionați și amuzați. Și-apoi spun, cu un zâmbet condescendent, că n-a fost nimic rău în ce s-a spus. Că a fost „din dragoste”. Că e „educație”. Că doar nu-i prima oară când un copil e strivit pentru a-l șlefui.

Așa deodată, nimeni nu a văzut nimic in neregulă aici. Vorbesc strict despre generația veche, unde este normal sa treci cu vederea, mai ales cand vine vorba despre un om care a făcut ceva în viață.

Și de ce? Pentru ce atâta orbire aleasă cu bună știință?  Pentru un om — un "anume" om — pe care probabil l-au întâlnit cândva într-un salon cu ecou, la un pahar de vin roșu și vorbe alese… Vorbe multe. Uneori atât de încâlcite, încât nu știi dacă ai fost fermecat… sau doar ai disociat.

Aceștia sunt bătrânii artiști.  

Maieștri ai discursului, ai amintirilor glorificate, ai aplauzelor de demult. Se umflă-n pene ca niște păuni obosiți, uitând că timpul nu a stat în loc.  

Și cumva, în reflexul lor de a-și apăra piedestalul, simt nevoia să lovească. Nu cu palma, ci cu dispreț.  

Dispreț față de cei tineri, care vin, inevitabil, să le ia locul.

Și, da… îmi cer iertare. Nu tuturor — ci acelui număr restrâns de suflete care, deși fac parte din această generație… nu și-au pierdut luciditatea. Nu au tăcut. Nu au distrus.

Dar restul? O generație care s-a învelit în privilegii ca-ntr-o pătură veche și călduroasă, prefăcându-se că nu vede cum lumea arde în jurul lor. Au rupt, au uzat, au devorat și au transmis mai departe doar pretenții.

Ei sunt... "moștenitorii" deceniilor de confort. O generație care, cu o grație inconștientă, a reușit să fută meciul tuturor.

Multă muie.

"E mică sau e mare?"

 Întrebare capcană pusă de bărbați cu insecuritățile la maxim! Nu există un răspuns corect niciodată, că dacă spui că e mare o să zică că minți, că a văzut după ce pule dai like pe net şi ce prieteni cu mătărângi complimentezi. Dar nici nu vrei să minți, că ai văzut şi pulicici şi nu e compară cu ce are in pantaloni, dar na... fie...

Deci dacă îi spui ca e mică, iar nu e bine, numa aia o să îți tot turuie şi nici nu te mai fute cum te futea odată, că sigur altu a futut mai bine, că deh, toate vor un singur lucru: o pulă imensă care sa le umple pizdocu de să pârâie ca lubenița! Fără excepție!

Aşa că ne rezumăm la evitarea răspunsului şi alegem opțiunea a treia "Mie-mi place" nu pentru că femeile vor să fie blânde şi să nu îți rănească sensibilul ego masculin, ci pentru că vor în continuare sa fie futute in pizdă, nu la icre.

Poliamorie versus Polisexualitate

In sculptarea si rafinarea unui nou lexicon pentru comunicarea despre stilurile de relatii, cred ca se poate spune foarte multe despre diferenta dintre conceptul de poliamorie (multe iubiri) si polisexualitate (multi parteneri sexuali). Cele doua nu se exclud reciproc, totusi exista foarte mari diferente intre cele doua si este bine ca sa fiti clar cand cautati relatii non-monogame etice.

Multi se ascund in spatele poliamoriei, dar relatiile lor sunt strict bazate pe sex si acolo se opresc, ceea ce face cautarea unui partener pentru o relatie poliamoroasa foarte complicata. Necesita foarte multa munca si dedicatie ca doua persoane sa mentina o relatie stabila, mai ales cand intervine inca cineva, efortul trebuie sa vina din partea tuturor participantilor.

Cel mai important punct in poliamorie este ca sa nu inseli. Oricine intr-o asemenea relatie isi da consimtamantul si sunt constienti de fiecare partener, insa, chiar si in relatiile poliamoroase, inselatul se poate intampla, cand unul din parteneri alege sa rupa increderea si sa interactioneze cu cineva inafara dinamicii, pe ascuns si fara consimtamant.

Oarecum, inselatul intr-o asemenea relatie este mult mai dureroasa deoarece se presupune ca deschiderea si nivelul de incredere si asumare este mult mai mare ca in relatiile monogame. Cand ai posibilitatea de a fii sincer si totusi alegi sa te ascunzi, este mult mai dureros.

Traim intr-o societate monogama la baza, dar polisexuala, neasumata si neetica, iar tocmai din acest motiv, oamenii nu reusesc sa se conecteze la un nivel de intimitate in care sa pot sa relationeze cu partenerii. Nu toate persoanele poliamoroase practica non-monogamia etica.

De ce gelozia si posesivitatea este luata dovada a dragostei, dar niciodata increderea sau curajul de a fii tu insati?

In viziunea mea, relatia perfecta este aceea care iti permite ca sa fii tu insuti, in care ai libertatea de a iti urmarii telurile fara teama de a pierde persoana de langa tine sau de a face compromisuri care necesita sa renunti la tine, la o parte din tine sau la persoanele la care tii.

Totusi, gelozii si anxietati vor exista in orice stil relational, iar aceste sentimente sunt valide avand in vedere societatea din care facem parte, mereu in cautarea persoanelor cu adevarat poliamoroase, sau cel putin care sunt deschise si asumate catre acest stil de viata.