Fițe de Tenerife

Din nou s-a divizat lumea în două tabere: ăia care se uită la Insula iubirii și ăia care nu. Eu sunt una din ăia care se uită. Îmi place să stau să analizez comportamentele lor, dar, sincer, mă interesează aproape la fel de mult și reacția publicului. Pentru că uneori spectacolul din jurul emisiunii este mai interesant decât emisiunea în sine.

Încep cu Marcel, ispita care în sezonul 8 a fost un caracter destul de interesant. Cam pampălău, să fim serioși, dar într-un fel simpatic și suficient de autentic încât să prindă la public. Acum a apărut în postura de bărbat căsătorit, alături de Armina, într-un cuplu care pare să fi venit pe insulă cu o misiune foarte clară: să ne explice tuturor cât de jos sunt restul oamenilor și cât de sus sunt ei.

Nevastă-sa, o figurantă de o aroganță atât de obositoare încât la un moment dat începi să te întrebi de ce naiba au mai venit la emisiune. Pentru cei care nu știu, Marcel și Armina vorbesc despre ispite de parcă au fost coborâte direct din Olimp și au nimerit accidental printre muritori. Și internetul, nu a dezamăgit...

Știți vorba aia: „Dacă tăceai, filozof rămâneai”?

Doamna aparent are un trecut despre care internetul a început să vorbească, iar discursul ei despre Philip Plein, Tenerife și viața printre bogați începe să sune destul de amuzanf când îl pui lângă atitudinea asta de „noi suntem altă categorie de oameni”.

Și aici nici măcar nu mă interesează că a fost escortă, dacă a lucrat în Tenerife sau dacă mâine aflăm că a vândut scoici pe plajă. Nu meseria mi se pare relevantă. Dar ipocrizia!!! The fucking audacity! 

Poți să fii escortă, poți să fii stripper, poți să fii porn star, poți să fii contabil sau poți să fii de bani gata. Niciuna dintre ocupațiile astea nu îți dă automat clasă, inteligență, educație sau bun-simț.

Și acum apare Narcis în peisaj: Ispita despre care internetul a descoperit că ar avea și el un trecut în industria pornografică și care, aparent, a reușit să provoace o mică explozie colectivă în mediul online. Doar că reacțiile au fost foarte pozitive.

Narcis nu a intrat în emisiune cu energia aia de aroganf. Din contră, din primele episoade a dat impresia unui om educat, calm, atent la ce spune și, mai ales, capabil să poarte o conversație fără să simtă nevoia să umilească pe cineva ca să se simtă el mai important.

Și atunci avem doi oameni cu un trecut pe care internetul îl poate transforma foarte ușor în bârfă: Unul este perceput pozitiv, celălalt este făcut praf.

Până la urmă, nu trecutul te face să pari prost, ci comportamentul prezent o face.

Poți să fi făcut sex pentru bani și să fii un om decent, să fi apărut în filme porno și să ai mai multă educație și bun-simț decât oameni care se laudă cu statutul lor social. Poți să nu ai niciun astfel de trecut și să fii, pur și simplu, un bou cu acte în regulă.

De fapt, postarea nu este despre Insula iubirii, dar nici despre sex work. Este vorba despre clasă și nu clasa socială. Aia se poate cumpăra, afișa, împrumuta și posta pe Instagram.

Vorbesc despre clasa aia pe care nu o poți cumpăra cu o geantă scumpă, o vacanță în Tenerife sau o poză lângă un om bogat. Clasa de a nu simți nevoia să-i faci pe alții mici ca să pari tu mare.

Există o diferență enormă între „am ajuns într-un anumit punct al vieții mele” și „sunt mai bun decât oamenii care n-au ajuns unde am ajuns eu”.

Una este evoluție si a doua este nesiguranță îmbrăcată în haine scumpe și figuri.

Iar internetul nu pare să aibă o problemă cu sex work-ul în sine. Are o problemă cu oamenii care se cred superiori și apoi află că trecutul lor nu este chiar atât de imaculat pe cât voiau să-l vândă.

Iar când te apuci să judeci oamenii din jur pentru că sunt „ispite”, „proaste”, „curve”, „scroafe” sau „nimeni”, ar fi bine să fii foarte sigur ca sa nu cazi de pe piedestalul acela înalt pe care te-ai cocoțat.

Internetul are un talent extraordinar de a te taxa exact când începi să te crezi prea important. Și asta e una dintre puținele lecții utile pe care le poți scoate dintr-un sezon de Insula iubirii:

Nu te face de râs faptul că ai un trecut. Te face de râs să te folosești de trecutul altora ca să-ți construiești superioritatea, în timp ce propriul tău trecut stă cu mâna pe clanță și așteaptă să intre în cadru.

Limite si siguranta

În orice relație, fie ea monogamă sau poliamoroasă, e sănătos să existe o listă de limite despre care partenerii să vorbească și pe care să le revizuiască periodic.

De ce? Pentru că o conversație purtată acum câteva luni sau acum un an nu rămâne neapărat la fel de relevantă pentru totdeauna. În timp, informația se poate „degrada”: ceea ce era o limită foarte strictă poate deveni mai flexibil, în timp ce un lucru care înainte părea ușor de gestionat poate ajunge să aibă nevoie de mai multă atenție.

Oamenii se schimbă, relațiile se schimbă, contextul se schimbă, iar limitele pot să se schimbe odată cu ele.

De aceea, e util ca din când în când să redeschidem această conversație și să verificăm dacă ceea ce am stabilit încă reflectă ceea ce simțim și avem nevoie în prezent.

Poate că o limită rămâne exact la fel, poate că una devine mai relaxată sau poate că apare o limită nouă, pentru că între timp am descoperit că un anumit lucru ne afectează mai mult decât credeam.

Este important să spunem ceva foarte clar: limitele nu sunt negocieri.

O limită nu este o propunere pe care partenerul trebuie să o accepte sau să o considere suficient de rezonabilă. Nu trebuie să convingi pe nimeni că limita ta este justificată și nici nu ești obligat să oferi o explicație care să facă limita validă. Poți spune „asta nu este în regulă pentru mine” fără să construiești un dosar de argumente în jurul acestei afirmații.

Asta nu înseamnă că într-o relație nu negociem niciodată. Negociem foarte multe lucruri: programul, timpul petrecut împreună, responsabilitățile, modul în care facem anumite lucruri. Dar o limită personală nu devine mai legitimă pentru că celălalt trebuie să aprobe motivul din spatele ei.

Partenerul poate să nu înțeleagă limita sau chiar să nu fie de acord cu ea. Poate chiar să considere că ar putea funcționa altfel, dar nu are nevoie să fie de acord cu limita ta pentru ca ea să existe.

În același timp, faptul că o limită este fermă nu înseamnă că relația trebuie să continue cu orice preț în jurul ei. Uneori două persoane pur și simplu descoperă că au limite, nevoi sau valori incompatibile, iar asta este o informație importantă despre relație, nu un eșec al comunicării.

Revizuirea periodică a limitelor este sănătoasă tocmai pentru că ne permite să descoperim aceste lucruri înainte ca ele să se transforme în resentimente, frustrări sau încălcări repetate.

Este și o formă de grijă față de celălalt. Înseamnă să nu presupunem că persoana de lângă noi se simte astăzi exact cum se simțea atunci când am avut ultima conversație despre limite.

Într-o relație sănătoasă, avem voie să spunem că ceva nu ne mai deranjează. Dar avem la fel de mult dreptul să spunem că ceva care înainte era în regulă pentru noi nu mai este.

Nu trebuie să ne fie rușine că ne-am schimbat limitele. Nu trebuie să demonstrăm că avem un motiv „suficient de bun”. Și nu trebuie să așteptăm să fim răniți ca să avem voie să punem o limită nouă.

Limitele nu sunt pedepse și nu sunt instrumente de control. Sunt repere despre ceea ce putem și nu putem accepta într-o relație.

Iar faptul că le discutăm periodic poate fi unul dintre modurile prin care avem grijă ca acordurile dintre noi să rămână vii, clare și relevante pentru oamenii care suntem acum, nu doar pentru cei care eram atunci.

Specimenul misogin în habitatul lui natural

TW : misoginie și prostie 

Am sa încep cu un trigger warning pentru că înțeleg că unele persoane nu au răbdare pentru asemenea specimene. 

Nu știu cum am eu talentul ăsta special de a mă lovi constant de toți dobitocii care urăsc cu pasiune orice purtător de vagin. Cred că am un radar sau poate misoginii au Wi-Fi și se conectează automat la algoritmul meu.

Fiți atenți cum arată, pentru unii, „libertatea de exprimare”:

Feministele nu ar trebui sa foloseasca niciun lucru pe care il fac barbatii. Sa se intretina singure, sa circule pe drumuri facute de feministe.

Apoi vin ajutoarele de pe margine:

Și să nu mai locuiască în clădirile confortabilele construite de bărbați. 

De acolo de la căldurică de plictiseală e ușor să facă critici. Cred că s-ar simți mai bine și mai mai libere cu lupii în pădure.

Așadar, dacă un bărbat a bătut ultimul cui într-o clădire, toate femeile din imobil trebuie să-și facă bagajele și să plece în pădure. Ideal desculțe, ca să nu folosim și asfaltul făcut de bărbați. Eventual să cerem și lupilor acordul de ședere.

Domnul nostru s-a și supărat când l-am întrebat dacă știe să construiască o casă. Pentru că, aparent, faptul că nu știi să faci ceva nu te împiedică absolut deloc să revendici meritele speciei masculine pentru acel lucru. Nu trebuie să știi să construiești o casă. E suficient să ai penis și acces la internet.

„Bărbații sunt cei care fac planeta să se învârtă.”

Deci pământul se învârte de frică să nu-l certe băieții de pe Facebook, ați înțeles?

Și apoi vine argumentul suprem!

„Viața e de la Dumnezeu, femeile n-au creat nimic. Toată civilizația, orașele, știința și tehnologia sunt făcute de bărbați.”

Femeile n-au creat nimic, dar cumva au produs generații întregi de bărbați, probabil prin imprimare 3D cu filament masculin, evident.... Sau poate i-a adus barza. N-au ieșit din pizdă, iar in loc să sugă de la țâță, probabil au supt pula.

Și dacă tot vorbim despre civilizație, aș vrea să-i văd pe acești domni explicați cum funcționează o civilizație fără femei, fără mame, fără femei care cresc copii, fără femei care muncesc, predau, cercetează, tratează, inventează, scriu, construiesc, conduc și întrețin efectiv societatea.

Dar nu, pentru ei, contribuția femeii începe și se termină la „a stat în casă și a folosit casa făcută de bărbați”.

În cazuri de genul ăsta, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să-i lași să vorbească. Cât mai mult! Cu cât continuă mai mult, cu atât își demolează singuri argumentele.

Eu doar stau cu popcornul și asist la documentarul „Specimenul misogin în habitatul lui natural”.

Și ce amuzant e cât de ușor îi încolțești dacă le spui, pur și simplu, că sunt homosexuali. Dintr-odată, campionul superiorității masculine, care acum două minute explica superioritatea bărbatului asupra femeii, deodată devine bâlbâit.

Deși îmi cer scuze comunității LGBT pentru comparație, pentru că ar fi nedrept să asociez niște oameni care nu au nicio problemă cu propria identitate cu asemenea specimene. Exact când te aștepți mai puțin, misoginia și homofobia se pupă pe obraz și pleacă împreună la plimbare. 

Uneori prostia, dacă îi dai suficient timp, devine autosatiră.

Majoritatea purtătorilor de pulă nu sunt aliați, dar nici nu trebuie să fie. Unii chiar iubesc femeile, le doresc, le venerează și sunt perfect capabili să fie „sclavii” lor. Nu e nimic rușinos în asta. Dimpotrivă, un sclav adevărat știe să venereze femeia pe care o adoră, iar asta nu prea se pupă cu discursul domnilor care vor ca femeile sa se supună.

Las și eu această mică „amenințare” pe care am postat-o, dar domnii misogini au decis că e mai bine să o șteargă și să nu se asocieze cu ea, deși ragebait-ul este atât de mare încât e greu de evitat.

Între perspectivă și responsabilitate

Am ajuns să cred că una dintre cele mai dificile lecții în relațiile dintre oameni este să înțelegi diferența dintre a vedea o altă perspectivă și a renunța la propria realitate.

Fiecare om își construiește felul de a privi lumea prin experiențele sale, prin educație, prin valorile pe care le-a format și prin lucrurile prin care a trecut. De aceea, este posibil ca două persoane să privească aceeași situație și să ajungă la concluzii diferite. Nu întotdeauna pentru că una dintre ele minte sau refuză să vadă adevărul, ci pentru că fiecare interpretează realitatea prin propriul sistem de referință.

Cred că este important să fim capabili să ascultăm și să încercăm să înțelegem de ce un om gândește sau acționează într-un anumit fel. A înțelege perspectiva cuiva este un semn de maturitate. Dar există o diferență esențială între a înțelege și a accepta orice explicație ca fiind o justificare.

Faptul că pot înțelege motivele din spatele unei alegeri nu înseamnă că acea alegere devine automat corectă. Faptul că pot vedea contextul unei persoane nu înseamnă că trebuie să ignor consecințele acțiunilor sale. Empatia nu ar trebui să însemne anularea propriei experiențe sau renunțarea la propriile limite.

Uneori, atunci când o persoană spune că a fost rănită, apare acuzația că privește lucrurile doar din perspectiva sa sau că încearcă să se pună mereu în postura de victimă. Dar există o diferență între a te declara victimă pentru a evita orice responsabilitate și a recunoaște că, într-o anumită situație, ai fost persoana asupra căreia s-au produs consecințele unei alegeri făcute de altcineva.

Faptul că spun „eu am fost rănit” nu înseamnă că spun „eu nu am nimic de învățat” sau „eu sunt întotdeauna fără greșeală”. Înseamnă doar că pot identifica un moment în care o limită a fost încălcată, o încredere a fost afectată sau o acțiune a avut un impact direct asupra mea.

A recunoaște că cineva a fost victima unei situații nu înseamnă să îi iei acelei persoane puterea sau să o reduci la acel rol. Înseamnă să recunoști realitatea unui dezechilibru: există momente în care o persoană alege să facă ceva, iar alta suportă consecințele acelei alegeri.

Cred că una dintre cele mai mari confuzii apare atunci când perspectiva personală este folosită pentru a evita responsabilitatea. Oamenii pot avea explicații pentru alegerile lor, pot avea momente dificile, frustrări, nevoi sau justificări. Toate acestea pot ajuta la înțelegerea unui comportament, dar nu elimină automat responsabilitatea.

Întrebarea care mi se pare cu adevărat relevantă nu este doar „cine are ce perspectivă?”, ci: cine își asumă responsabilitatea pentru efectul propriilor alegeri?

O explicație poate ajuta la înțelegere, dar nu ar trebui să devină un mod de a evita asumarea. Contextul poate explica de ce cineva a făcut un anumit lucru, dar responsabilitatea rămâne legată de alegerea făcută și de impactul pe care acea alegere l-a avut asupra celorlalți.

Am învățat că nu este greșit să ai încredere, să vezi ce este mai bun într-un om sau să oferi respect și apreciere. Faptul că cineva alege să nu respecte o limită nu transformă încrederea oferită într-o greșeală. Responsabilitatea aparține celui care alege să încalce acea limită.

Cred că este sănătos să fim deschiși către alte perspective. Nu trebuie să trăim într-o lume în care doar propria noastră viziune contează. Dar deschiderea către ceilalți nu ar trebui să vină cu prețul negării propriei experiențe.

Există lucruri care pot fi discutate și privite din mai multe unghiuri. Dar există și lucruri care țin de respect, responsabilitate, sinceritate și limite. Dacă totul devine doar o chestiune de perspectivă, riscăm să transformăm orice comportament într-un lucru justificabil.

Pentru mine, maturitatea nu înseamnă să aleg între „eu am dreptate” și „celălalt are dreptate”. Înseamnă să pot spune: „pot înțelege cum ai ajuns să vezi lucrurile astfel, dar asta nu schimbă faptul că anumite alegeri au consecințe și anumite limite contează.”

A vedea mai multe perspective nu înseamnă să îmi neg propria experiență. Înseamnă să pot asculta fără să mă abandonez pe mine, fără să renunț la valorile mele și fără să confund înțelegerea cu justificarea.

Poate că una dintre cele mai importante lecții este că a recunoaște că ai fost rănit nu înseamnă că alegi să rămâi blocat în acea rană și nici că îți construiești identitatea în jurul ei. Înseamnă doar că ai suficient respect pentru tine încât să nu negi ceea ce ai trăit doar pentru a face situația mai ușoară pentru ceilalți.

Cred că există momente în care maturitatea nu înseamnă să cauți toate explicațiile posibile sau să găsești o cale de a accepta orice comportament. Uneori, maturitatea înseamnă să recunoști că anumite alegeri au schimbat definitiv modul în care privești un om și să ai curajul să trasezi o linie.

A pune o limită nu înseamnă ură, răzbunare sau incapacitatea de a înțelege. Înseamnă să recunoști că unele lucruri au consecințe și că încrederea, odată afectată, nu poate fi cerută înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pot să înțeleg perspectiva cuiva fără să îi aprob acțiunile. Pot să accept că un om are propriile motive fără să consider că acele motive justifică totul. Și pot să aleg distanța nu pentru că nu am înțeles, ci tocmai pentru că am înțeles suficient cât să știu ce nu mai accept.

Uneori, cea mai sănătoasă formă de respect față de mine nu este să găsesc o explicație care să facă lucrurile mai ușor de suportat, ci să recunosc adevărul și să aleg unde se termină toleranța mea.

Dincolo de AI

Tin minte când am intrat la liceu și am dat și noi de internet acasă, nu doar la net cafe, am descoperit Wikipedia. Cea mai extraordinară platforma gratuită de informații pe care am avut-o la momentul respectiv!

Profesorii ne dădeau referate, iar Wikipedia devenise sursa principală de documentare. Doar că existau și colegi care nu citeau nici măcar ce copiau. Dădeau copy-paste la tot; text, linkuri, cifre, fără să înțeleagă sau să editeze ceva.

De ce spun asta? Pentru că odată cu ChatGPT am impresia că istoria se repetă, doar că la un alt nivel.

Din punctul meu de vedere, există două tipuri de oameni. Cei care folosesc AI-ul ca pe un instrument, pentru a-și organiza gândurile, a-și corecta textele și a transmite un mesaj mai clar și cei care îl lasă să vorbească în locul lor, exact cum unii lăsau Wikipedia să le scrie referatele.

Eu scriu de când eram copil. Am început cu poezii, apoi am încercat teatrul. La un moment dat am scris o piesă de aproape 100 de pagini, printate și capsate frumos. Diriginta mea era profesoară de română, iar într-o zi i-am arătat lucrarea. A fost pentru prima dată când mi-am făcut curaj să mă expun. Din păcate, nu a fost genul de profesor care să încurajeze un copil să creeze. M-a criticat încă din primele rânduri. Nu a fost o critică menită să mă ajute să cresc. Nici măcar nu a fost interesată de povestea pe care voiam să o spun, ci doar de greșelile pe care le găsea.

În ziua aceea am aruncat lucrarea la tomberon. Eram doar un copil, iar entuziasmul meu a murit înainte ca cineva să-mi spună că merită să continui. Din acel moment am învățat să nu mă mai laud cu ceea ce scriu. Dar nu m-am oprit niciodată din scris.

Și da, astăzi folosesc internetul, folosesc și ChatGPT, dar nu ca să gândească în locul meu, ci ca să mă corecteze și să mă ajute să exprim mai bine ceea ce gândesc. Ideile, experiențele și emoțiile sunt ale mele. Tehnologia este doar un instrument care mă ajută să le așez mai bine în cuvinte.

Cred că diferența nu o face instrumentul pe care îl folosești, ci felul în care îl folosești. Poți copia fără să gândești sau poți folosi tehnologia ca să-ți amplifice propria voce. Indiferent câte instrumente sau platforme AI vor apărea, nimic nu poate înlocui autenticitatea unei povești trăite și a unor gânduri care îți aparțin. 

Dacă este un lucru pe care mi-aș dori să încurajez, acela este scrisul. Folosiți orice instrument care vă ajută să vă exprimați mai clar dacă este nevoie. Este foarte terapeutic.

PS. Știu că poate nu este locul potrivit pentru astfel de texte. Dar adevărul este că nu mă interesează prea mult asta. Pentru mine, fiecare text este o bucată de suflet lăsată la vedere, un alt fel de nuditate. Iar 'nuditatea' asta este mult mai greu de întâlnit decât orice altă formă de expunere.