Marilin - My Unbearable Lightness

 It's said that the first love is never forgotten, and I never forgot Marilin. We were just kids talking online, back in 2003 when dial-up internet was a thing. We lived on opposite sides of the country, but we were there for each other despite the distance. We shared fantasies and ideas, called each other sweet nicknames, and looking back, it was such an innocent love, one that still lingers in my heart today.

We talked about the hardships we were facing and how our lives had turned out, always wishing we could have been closer… Maybe things would have been better for both of us. Even though that never happened, our bond remained strong.

We always talked about meeting somewhere in the middle, but when the day came, she didn’t show up. I didn’t hear from her for an entire year. That was 2007.

A year later, she reappeared with a tragic story. She had a serious disease, complicated and frightening, and her family situation offered her little support. I was mortified by what I heard; her story broke my heart, and it felt surreal.

Two years after that, in 2009, we finally met. She waited for me at the train station and welcomed me into her home, giving me dry clothes when mine were soaked from the snow. It was a freezing winter, but none of that mattered.

She had one of the sweetest smiles, pale skin, dark curly hair, and the bluest eyes I could lose myself in. She was the reincarnation of Aphrodite with a heart of gold… or at least I had the honor of seeing that side of her. She was my first love.

That evening, we attended a house party. I remember at least 40 pairs of shoes at the door, a chaotic scene for anyone trying to find theirs. I looked around and saw her talking to another girl. I stood there, admiring her beauty. Then she turned and lifted her hair, and I saw the scar, the biggest I had ever seen. It ran about 50 centimeters, from the middle of her head down her spine. That image tattooed itself into my memory forever. My heart shattered into a million pieces, because it was real, a truth I had denied because it was unbearable.

Fifteen years have passed since I first saw her, yet the love I have for her remains. Our paths crossed now and then, but life had other plans. In my heart, she still has a place, and I still carry her photo in my wallet. I often think about her and wonder how she’s doing. The last time we tried to catch up, she couldn’t find the time. She sent me voice recordings, her voice trembling, then… silence.

My attempts to reach her went unanswered until today, when I finally found her mother.

My beloved Marilin has passed. No post, no condolences, no “You will be missed”.... nothing. It saddens me and angers me at the same time.

I looked for her old photos, the ones I had kept in a book all these years. I cried, but I also felt a strange relief. I moved her photos into another book, one whose title reminds me of her: The Unbearable Lightness of Being by Milan Kundera. Knowing her long suffering has ended gives me a strange comfort, an unbearable lightness. I hope the next life grants her the peace and joy she deserves.

More than half of this post was a dusty draft, and I figured it was about time to finish it. It’s hard to vent to friends and family about someone who has been present in my life for so many lifetimes ago. I don’t even know how to grieve. Life is strange. We think we have time, but we never do.

Love never truly dies; it just changes form. And though she’s gone, my love for her remains. I have carried her in my heart for 23 years.

So, here’s to Marilin! My first love, my lasting memory, and my gentle reminder that love, even when it hurts, is the most beautiful thing we can ever give.

Marilu vs Iustin

Responsabilitate, imagine publică și exploatarea traumei: o reflecție asupra cazului Marilu Dobrescu – Iustin Petrescu

În era rețelelor sociale, unde granița dintre viața personală și spectacolul public este tot mai subțire, situații precum cea dintre Marilu și Iustin atrag atenția nu doar prin drama interpersonală, ci și prin implicațiile etice și sociale pe care le ridică. Marilu, o figură publică cu o anumită influență online, a lansat recent un videoclip care, în aparență, se dorește a fi o pledoarie pentru femeile care au suferit în tăcere din cauza abuzului domestic. Cu toate acestea, tonul, momentul și subtextul mesajului ridică întrebări legitime cu privire la motivațiile reale și la efectele asupra imaginii fostului partener, Iustin Petrescu, care pare să-și fi refăcut viața la mai bine de un an după despărțire.

Lupta împotriva abuzului domestic este una esențială și necesită voci curajoase care să rupă tăcerea. Însă atunci când un astfel de mesaj este transmis într-un context ambiguu, cu accente indirecte de defăimare și insinuări fără dovezi clare, el poate deveni un instrument de manipulare emoțională, nu de justiție socială. Dacă intenția Marilu era într-adevăr una de a susține victimele reale ale violenței, momentul ales – la peste un an de la încheierea relației – și tonalitatea videoclipului ridică suspiciuni cu privire la caracterul său sincer.

În loc să ofere un exemplu constructiv, videoclipul poate fi perceput ca o încercare de a capitaliza pe seama unei traume personale pentru a obține atenție, simpatie și, inevitabil, vizualizări. Într-o lume online unde „engagement-ul” este monedă de schimb, granița dintre activism și autopromovare devine periculos de instabilă.

Iustin, în această ecuație, pare să fie ținta unei campanii subtile de discreditare. Deși nu este numit direct, aluziile sunt clare pentru publicul care cunoaște istoricul celor doi. După o perioadă de aparentă liniște, Iustin a ales să-și continue viața și să investească într-o nouă relație. Faptul că acest pas este urmat la scurt timp de un videoclip în care trecutul său este resuscitat și reinterpretat ridică întrebări etice legate de dreptul fiecărei persoane la un nou început.

Nu este de ignorat nici faptul că astfel de ieșiri publice pot avea un impact real asupra reputației și stării emoționale a unei persoane, mai ales când acuzațiile sunt ambigue sau neînsoțite de dovezi clare. Într-o societate în care imaginea contează, a arunca cu noroi „low key” poate avea consecințe la fel de grave ca o defăimare directă.

Un alt aspect delicat este acela că folosirea temei violenței domestice ca scut sau armă într-un conflict personal riscă să banalizeze experiențele femeilor care chiar au trecut prin traume reale. Feminismul autentic presupune solidaritate, dar și responsabilitate. A aduce în discuție abuzul într-un context unde realitatea este confuză și învăluită în ambiguitate nu face decât să slăbească credibilitatea mișcării și să ofere muniție scepticilor care contestă existența problemei.

Dacă Marilu a suferit abuzuri reale, acestea merită discutate într-un cadru adecvat, cu maturitate și claritate. Dacă, însă, experiența este reinterpretată sau amplificată pentru a servi unor interese personale, atunci gestul devine nu doar discutabil, ci și periculoase.

Situația dintre Marilu și Iustin este un exemplu relevant al modului în care dramele personale pot deveni subiecte publice, cu implicații profunde asupra reputației și percepției. Este esențial să fim atenți la diferența dintre curajul de a vorbi și oportunismul de a vorbi *despre*. Într-o lume saturată de narative, adevărul are nevoie de context, iar suferința – de respect, nu de spectacol.

Rant

Pentru cei ce nu au vazut discursul lui Claudiu Bleonț, de mana cu fiica lui, a stârnit mare scandal in randul social media.

„Ea şi-a ales ţoalele, nu mi-au plăcut. I-am zis: «Nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură, eşti altă generaţie, nu vă suport»”. „Măi, gândeşte-te că toţi oamenii din sala asta au citit enorm, au făcut şcoală, nu stau ca proştii pe telefon. (…) Aude, dar nu-nţelege nimic”

Gasiti usor discursul de la Gala Premiilor Gopo, un discurs susținut în fața a sutelor de priviri, cum isi denigrează fiica de doar 11 ani. Este dureros.

Ulterior domnul și-a cerut scuze public in presă, dar cel mai probabil, a fost doar să încerce sa spele căcatul in care s-a tăvălit singur.

După o scurtă inspecție pe pagina dumnealui de Facebook, dincolo de comentariile bine meritate, am observat cum mulți i-au luat apărarea.

Exemple:

______

  Eu nu am văzut decât un tată emoționat de faptul că e pe scenă alaturi de lumina ochilor lui ,Eva ...in rest sunt doar vorbe ...

Bravo, Claudiu! Știu cât muncești pentru Eva, mai ales pentru educația ei. Ești un tata model. Te cunosc de mulți ani.

Claudiu, cei care te cunoaştem, știm. Ai o fetiță superbă. Mă bucur că am cunoscut-o!

Maestre , te iubim, te prețuuim , te admirăm de zeci de ani, și eu și Flavius deopotrivă...Doamne, e bun, Providența ne-a ajutat sa ne și cunoaștem hăt ani in urmă in contexte socio-umane-educaționale unde ai dat cu sapa și lopată mai abitir ca oricine, dincolo de scenă am descoperit un OM...te iubim amandoi pană la momentul in care bunătatea, inocența, sinceritatea, onestitatea, iubirea ta de viața ne-a sufocat amandoura ambițiile artistice acelea de a fi pe placul lumii. RESPECT, MAESTRE! sa fii cum te știm noi dintotdeauna! Eva e binecuvnatata cu un tata conectat direct la Sursa Iubirii de Sine!

______

Toate comentariile de susținere au venit, fără excepție, din partea unor persoane apropiate ca vârsta lui. Fucking boomers!

Ascultați cu atenție… căci e vorba despre o generație antrenată în arta tăcerii. O tăcere convenabilă, lustruită cu politețe, ce se așterne ca o perdea grea peste orice abuz, orice nedreptate.  

Se spune că un tată își așază cu grijă fiecare cuvânt, mai ales atunci când rostește un „te iubesc” pentru prima dată. Dar uneori, aceeași gură care promite afecțiune poate scuipa batjocură, iar ceea ce ar fi trebuit să fie protecție se transformă în rușine publică. Să-ți iubești fiica nu înseamnă să o zdrobești sub greutatea ego-ului tău. Nu înseamnă să o faci spectacol. Nu înseamnă să o reduci la o lecție de morală livrată cu martori.

Si martorii? Aplaudă omul, nu copilul. Aplaudă cuvintele, chiar dacă dor. Se uită unii la alții, impresionați și amuzați. Și-apoi spun, cu un zâmbet condescendent, că n-a fost nimic rău în ce s-a spus. Că a fost „din dragoste”. Că e „educație”. Că doar nu-i prima oară când un copil e strivit pentru a-l șlefui.

Așa deodată, nimeni nu a văzut nimic in neregulă aici. Vorbesc strict despre generația veche, unde este normal sa treci cu vederea, mai ales cand vine vorba despre un om care a făcut ceva în viață.

Și de ce? Pentru ce atâta orbire aleasă cu bună știință?  Pentru un om — un "anume" om — pe care probabil l-au întâlnit cândva într-un salon cu ecou, la un pahar de vin roșu și vorbe alese… Vorbe multe. Uneori atât de încâlcite, încât nu știi dacă ai fost fermecat… sau doar ai disociat.

Aceștia sunt bătrânii artiști.  

Maieștri ai discursului, ai amintirilor glorificate, ai aplauzelor de demult. Se umflă-n pene ca niște păuni obosiți, uitând că timpul nu a stat în loc.  

Și cumva, în reflexul lor de a-și apăra piedestalul, simt nevoia să lovească. Nu cu palma, ci cu dispreț.  

Dispreț față de cei tineri, care vin, inevitabil, să le ia locul.

Și, da… îmi cer iertare. Nu tuturor — ci acelui număr restrâns de suflete care, deși fac parte din această generație… nu și-au pierdut luciditatea. Nu au tăcut. Nu au distrus.

Dar restul? O generație care s-a învelit în privilegii ca-ntr-o pătură veche și călduroasă, prefăcându-se că nu vede cum lumea arde în jurul lor. Au rupt, au uzat, au devorat și au transmis mai departe doar pretenții.

Ei sunt... "moștenitorii" deceniilor de confort. O generație care, cu o grație inconștientă, a reușit să fută meciul tuturor.

Multă muie.