Cel mai frumos moment din viata a fost cand m-am detasat de oamenii negativi din viata mea. In momentul acela viata mea s-a usurat radical.
Printre cele mai mari greseli pe care le-am facut si le fac pana si in ziua de astazi este sa cred ca eu pot sa ajut o persoana negativa. Nu am reusit si m-am consumat ca o baterie incercand.
Am intalnit foarte multe persoane care se hranesc cu suferinta si negativism si se pun singuri in situatii in care tot ei ajung sa sufere.
Un prieten foarte drag mi-a spus ca marea majoritate a problemelor si sa traumelor pornesc din copilarie si probabil ca parintii nu i-au iubit destul sau probabil ca sunt mult incapabili sa se descurce singuri fiind mereu dependenti de altii dar de ce trebuie aceasta negativitata raspandita? Este una cand iti imparti un of si alta cand deja incepi sa te simti responsabil pentru acea persoana.
Cred ca sunt anumite persoane care au o placere sadica de a se tortura, dar si pedepsesc pe cei din jur pentru demonii lor. E ca un cancer care il simti cum creste si devine din ce in ce mai greu si eu vorbesc ca persoana care este alaturi de negativist.
Dar cand devine negativistul ipocrit? In momentul in care isi pun singuri piedici dupa care iau rolul de "Drama Queen" ca viata lor este de rahat si sunt singuri, dar invinovatesc pe cei din jur pentru esecul lor.
Deja ma simt ca mormonii aceeia care iti bat la usa "buna ziua, aveti un moment sa discutam despre aspectele bune din viata dvs in loc sa va ascult cum va plangeti de mila pentru ca sunteti inapti sa va bucurati de ceea ce aveti?". Oare chiar se merita efortul cand sunt atatia psihiatrii? Se zice ca cel mai bun psiholog este prietenul care te asculta, dar ce faci in momentul in care esti amenintat ca acea persoana se sinucide sau ca de ce sunt ei blestemati si nu sunt niciodata dispusi sa sa ia initiativa de a schimba ceva? Oare as fi o persoana rea sau egoista daca as intoarce spatele si mi-as vedea de oile mele?
Ma lupt mereu cu ideea ca niste oameni atat de ok au niste demoni atat de urati care nu numai ca ii mananca pe dinauntru, dar ii mananca si pe cei din jur. Ma enerveaza deja cat egoism exista in persoanele acestea care iti sug toata energia si cum cred ca totul ar trebui sa se invarta in jurul lor cand nici macar nu au luptat ca sa ajunga unde vor.
Ma enerveaza cand vad unele persoane negative cum au impresia ca toata lumea i-a gresit, dar al naibii daca si-ar fi numarat propriile greseli, al naibii daca ar schimba ceva in viata lor de cacat, dar au pretentia ca toata lumea sa se schimbe pentru ei, sa ii accepte, sa ii inteleaga sau sa ii iubeasca dupa bunul lor plac.
Ma enerveaza cum ma fac sa ma simt eu responsabila pentru ca viata lor este de rahat si este o adevarata povara cand tot eu ar trebui sa fiu blanda si intelegatoare cand ma ameninta ca ei se sinucid si sa nu le mai pasa de nimic pe lumea asta, dar am ajuns intr-un punct in care imi vine sa imi bag picioarele in problemele fiecaruia si o sa aleg sa ma bucur de viata mea personala. Stiti ce o sa se intample atunci? O sa fiu condamnata ca am abandonat si nu sunt in stare sa isi vada de propria viata.
Eu aleg sa fiu fericita si aleg sa invat din fiecare tragedie din viata mea. Aleg sa nu ma mai consum cand sunt atatea lucuri frumoase de care ma pot bucura decat sa imi plang de mila o viata intreaga.
Printre cele mai mari greseli pe care le-am facut si le fac pana si in ziua de astazi este sa cred ca eu pot sa ajut o persoana negativa. Nu am reusit si m-am consumat ca o baterie incercand.
Am intalnit foarte multe persoane care se hranesc cu suferinta si negativism si se pun singuri in situatii in care tot ei ajung sa sufere.
Un prieten foarte drag mi-a spus ca marea majoritate a problemelor si sa traumelor pornesc din copilarie si probabil ca parintii nu i-au iubit destul sau probabil ca sunt mult incapabili sa se descurce singuri fiind mereu dependenti de altii dar de ce trebuie aceasta negativitata raspandita? Este una cand iti imparti un of si alta cand deja incepi sa te simti responsabil pentru acea persoana.
Cred ca sunt anumite persoane care au o placere sadica de a se tortura, dar si pedepsesc pe cei din jur pentru demonii lor. E ca un cancer care il simti cum creste si devine din ce in ce mai greu si eu vorbesc ca persoana care este alaturi de negativist.
Dar cand devine negativistul ipocrit? In momentul in care isi pun singuri piedici dupa care iau rolul de "Drama Queen" ca viata lor este de rahat si sunt singuri, dar invinovatesc pe cei din jur pentru esecul lor.
Deja ma simt ca mormonii aceeia care iti bat la usa "buna ziua, aveti un moment sa discutam despre aspectele bune din viata dvs in loc sa va ascult cum va plangeti de mila pentru ca sunteti inapti sa va bucurati de ceea ce aveti?". Oare chiar se merita efortul cand sunt atatia psihiatrii? Se zice ca cel mai bun psiholog este prietenul care te asculta, dar ce faci in momentul in care esti amenintat ca acea persoana se sinucide sau ca de ce sunt ei blestemati si nu sunt niciodata dispusi sa sa ia initiativa de a schimba ceva? Oare as fi o persoana rea sau egoista daca as intoarce spatele si mi-as vedea de oile mele?
Ma lupt mereu cu ideea ca niste oameni atat de ok au niste demoni atat de urati care nu numai ca ii mananca pe dinauntru, dar ii mananca si pe cei din jur. Ma enerveaza deja cat egoism exista in persoanele acestea care iti sug toata energia si cum cred ca totul ar trebui sa se invarta in jurul lor cand nici macar nu au luptat ca sa ajunga unde vor.
Ma enerveaza cand vad unele persoane negative cum au impresia ca toata lumea i-a gresit, dar al naibii daca si-ar fi numarat propriile greseli, al naibii daca ar schimba ceva in viata lor de cacat, dar au pretentia ca toata lumea sa se schimbe pentru ei, sa ii accepte, sa ii inteleaga sau sa ii iubeasca dupa bunul lor plac.
Ma enerveaza cum ma fac sa ma simt eu responsabila pentru ca viata lor este de rahat si este o adevarata povara cand tot eu ar trebui sa fiu blanda si intelegatoare cand ma ameninta ca ei se sinucid si sa nu le mai pasa de nimic pe lumea asta, dar am ajuns intr-un punct in care imi vine sa imi bag picioarele in problemele fiecaruia si o sa aleg sa ma bucur de viata mea personala. Stiti ce o sa se intample atunci? O sa fiu condamnata ca am abandonat si nu sunt in stare sa isi vada de propria viata.
Eu aleg sa fiu fericita si aleg sa invat din fiecare tragedie din viata mea. Aleg sa nu ma mai consum cand sunt atatea lucuri frumoase de care ma pot bucura decat sa imi plang de mila o viata intreaga.
"Am învăţat că indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta."
Octavian Paler
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu